- Vă fac bine melancoliile toamnei?
- Poate deveni tristeţea fertilă, sau trebuie dusă la doctor?
Somnul de toamnă
Ca să resimţi tristeţile toamnei, trebuie să pui între tine şi lume o fereastră. Largă, puţin deschisă, cu perdelele arămii tremurate de vânt... De acolo tu, copil, pândind lumea de sus, din odaia cu penumbre. Sau adolescent, ascuns între cărţile tale triste, neînţelese de nimeni... Şi să vină seara. Neapărat să fie spre seară, cândva în amurg. Să fii singur. Deplin singur. Şi, poate, să plouă...
Prin geamul picurat de ploi întrevezi... o stradă. De obicei o stradă, din câte-mi amintesc. Trotuarele cenuşii, răsfirate cu frunze moarte. O faţadă de casă misterioasă, cu balconaş înalt, în care nu iese aproape niciodată cineva. Şi oamenii, încruntaţi, cu gulerele paltoanelor ridicate şi privirile în pământ, trecând grăbiţi spre case, prin ceţurile mohorâte. Urcă în tine un fior, o zgribulire a întregii fiinţe, în faţa acestei lumi care piere sub ploi - "bârr", zâmbeşti şi tragi puţin jerseul pe umeri, tu eşti acolo sus, la geam, şi ţi-e bine. Aşa se priveşte toamna: pândind. Să n-o observi direct, faţă în faţă. Doar s-o întrezăreşti dintr-o odaie singuratică, cu ochii întredeschişi, printre sprâncenele pleoapelor ostenite sau faldurile mişcătoare ale perdelelor, cuprins de o dulce ameţire înfricoşată, faţă de tot ce există. Ca-ntr-un vals, sub un alcool suav, toamna se ascultă plutind. Şi simţi că ţi-e somn, atât de plăcut somn, încât auzi pe sticla murdară a ferestrei picurii de ploaie, clipocit, tot mai rar, unul câte unul, spre-o îndelungă adormire în valuri de alean...
Oraşul, ca o Veneţie tristă, scorojită de ape... La temelii, acolo sunt scăldate casele mari, ucigător, de putreziciune şi vrajă. Dar tu eşti sus, deasupra tuturor şi pluteşti peste toate. Tu eşti acolo, sus, şi ţi-e bine.
*** @N
