- A fost, timp de zece ani, Magicianul care ne-a intrat în casă duminică dimineaţa. Dar tot el, la lăsarea serii, atunci când cortina se ridica de pe marile scene de teatru, ne-a adus la lumină roluri de forţă, care ne-au lăsat cu respiraţia tăiată: Estragon din "Aşteptându-l pe Godot", Oreste din "Electra", Piotr Nikolaevici din "Pescăruşul", Berenger din "Rinocerii". Şi lista ar putea continua, fiindcă Marian Râlea e un actor neobosit, cu câteva sute de roluri în palmares. Jocul lui, total şi pătimaş, e dovada vie că un mare actor nu poate trăi cu adevărat decât pe scenă -
Piticul din oraşul vechi
- Pentru unii, actoria e o decizie fulgerătoare. Pentru alţii, un drum pentru care se pregătesc din greu. Dvs. în ce categorie intraţi? Când aţi realizat că vreţi să deveniţi actor?
- Foarte devreme. Nu am visat niciodată să fac altceva decât teatru. Mie mi-au lipsit dilemele adolescenţei, opţiunea mea a fost dintotdeauna aceeaşi. Poate că am avut un destin, habar nu am. Tot ce ştiu e că îmi plăcea de mic să-mi fac spectacole prin curte, să-mi ridic cortine şi să înscenez poveşti. Sunt convins că talentul ăsta l-am moştenit şi eu, şi fratele meu, de la mama, care a avut grijă să ne ducă de mici la spectacole. M-am născut la Braşov, şi Teatrul Dramatic era aproape de noi. Casa părintească era în Oraşul Vechi. Când nu mergeam pe Tâmpa să ne jucăm de-a pădurile tropicale, când nu cutreieram bastioanele părăginite, când nu aşteptam autocarele cu nemţi şi ruşi, să primim gumă şi insigne cu Lenin, mergeam la teatru. Poate că noi nu citiserăm Shakespeare încă, dar mama îl citise pe tot. Cum l-a citit şi pe Molière. Era o simplă funcţionară, dar era cu adevărat pasionată. Totuşi, femeie practică, s-a asigurat de viitorul meu, trimiţându-mă la un liceu de construcţii, pe atunci era ceva foarte nou şi foarte la modă. A fost inutil. Încă din
