Un fost mare fotbalist olandez susţine că sînt meciuri pe care nu le poţi cîştiga şi meciuri pe care nu le poţi pierde.

Există predestinare şi meciuri sortite? De regulă, cei ce pierd, şi mai ales suporterii lor, găsesc în ghinion o explicaţie tocmai nimerită. N-a vrut să intre, n-a fost să fie şi n-a fost ziua noastră sînt rînd pe rînd sau simultan un alibi eroic: nu te poţi bate cu forţele “supra”. Cînd s-a hotărît “sus” că trebuie să pierzi, poţi să fii Messi pe pămînt şi toate vor fi împotriva ta.

E păcat că asemenea lucruri mari ajung să slujească de şorţ sau mască. Destinul şi predestinarea există şi nu e clar de ce-ar face sportul excepţie. Evident, la început, cînd sportul se reduce la energie pură şi fibră tînără, elementul “supra” pare exclus. De aici calitatea încîntătoare, dar şi naivitatea fără leac a meciurilor şi turneelor de juniori la orice şi oricînd. Mai tîrziu, lucrurile încep să se schimbe. În teren intră cu o aroganţă de judecător un personaj temut dintotdeauna şi niciodată învins: norocul sau soarta, cum i se spune, după o carieră lovită de zaruri rele.

Am înţeles pentru prima oară că pe teren se mai afla cineva în 1978, la finala Mondialelor din Argentina. La 1-1, în ultimul minut, cu Olanda în ofensivă şi cu Argentina sufocată de miză şi de urgia tribunelor, Rob Rensenbrink a luat cu el o pasă lungă şi a împins o minge joasă pe sub portarul argentinian. Mai erau cîteva secunde şi mingea se scurgea spre poartă. În ultimul moment, bara a ieşit la intercepţie şi a oprit lovitura de biliard care putea da titlul Olandei. De aici, am rămas cu impresia că forţele “supra” intervin cu adevărat în situaţii de criză, cînd egalitatea trebuie spartă pentru că riscă să ducă la o victorie pe care cineva de “sus” nu o poate tolera din motive mai mult sau mai puţin inteligibile. În prelungiri, Argentina a învins o echipă deja învinsă de o