Dincolo de a fi vreun titlu de afiş răvăşitor, substantivul ,,Felii’’ te-ar putea duce cu gândul la un text dramatic scris în mod subtil anume pentru o actriţă cu nume rezonant…Ofelia Popii. Sau poate să fie vorba de ,,felii’’ ca sinonim pentru ciopârţirea vieţii urbane? În orice caz, deşi ştiam că este un spectacol foarte premiat, inclusiv cu Premiul Uniter pentru cea mai bună actriţă în rol principal, am decis totuşi ca ,,La pomul lăudat să nu merg(i) cu sacul.’’ şi să nu citesc cronicile care i–au fost consacrate.
Aşa că m-am aşezat în sală aproape sceptică sau, în orice caz, liniştită. Ştiam că Ofelia Popii este o actriţă extrem de talentată, dar nu cunoşteam atmosfera în care ea se va produce. Spectacolul avea să înceapă calm şi lucid, fără artificii, însă pe măsură ce replicile se acumulau, Ofelia aduna tot mai multă energie ca într-un soi de Bolero al lui Ravel. Atenţia publicului din captivă devenea feroce… de concentrată. De fapt ce se întâmpla acolo pe scenă? Nici mai mult nici mai puţin decât că nişte femei îşi disputau trupul unui bărbat. Acum că era mort, adevărul putea ieşi la iveală. În timpul vieţii satelizaseră în jurul lui şi niciuna nu-l putuse avea în integralitate. Mama Edith îl ţinuse aproape de ea doar copil, soţia Ela doar cât fusese frumoasă şi integră, între timp a suport extirparea unui sân, fiica Clea, doar cât a fost mică apoi ea s-a îndepărtat voit, Margareta doar cât i-a fost amantă, Bella doar cât i-a făcut diverse servicii.
Fascinant este cum prin jocul unei singure actriţe, toate aceste personaje feminine capătă o identitate extrem de vie. Dar aş spune că scopul Liei Bugnar nu a fost acela de oferi un text ,,despre femei pentru femei’’. În absenţă, bărbatul dispărut ne face conştienţi de cât de puţine lucruri ştim despre oamenii de lângă noi. Cei cu care trăim nişte ani buni, dacă nu decenii. Doar moartea pare a ne
