"Moje kochanie! Moich ludzi! Dragii mei! Poporul meu!", a strigat primarul unuia dintre cele dintâi sate poloneze în care au pătruns turmele de oi venite în transhumanţă din România.
Cu lacrimi în ochi a căzut în genunchi, desfăcându-şi larg braţele, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze muntele cu totul. Un pic mai departe, câteva femei îmbrăcate în costume tradiţionale stăteau nemişcate, ţinând coşuri pline cu bucate alese şi câteva sticle de şliboviţă. Pentru un moment, liniştea văilor şi a crestelor de piatră s-a adâncit. Se auzeau doar fustele foşnitoare ale femeilor, fluturând pe deasupra pajiştii de un verde intens, în adierea blajină a toamnei. În faţa lor, doi ciobani, unul polonez şi altul român, le întâmpinau cu aceeaşi emoţie. Se apropiau încet, urmaţi de dangătul talăngilor a trei sute de oi. Doi ciobani porniţi în transhumanţă din România, din satul Rotbav, de lângă Braşov. Într-o poiană a Carpaţilor polonezi, deasupra lumii şi în pustietatea muntelui, aceşti oameni s-au îmbrăţişat cu lacrimi în ochi, ca nişte rude ce s-au regăsit după mult timp. După secole de înstrăinare, o mare familie se reunea: cea a vlahilor. Un popor plecat cu oile din Carpaţi, aproape cu un mileniu în urmă, ignorat de istorici, deşi a colonizat şi a dominat timp de secole toate înălţimile Europei, din Carpaţi în Alpi şi de la Marea Adriatică până în munţii Pindului. Marea expansiune valahă!
Pe ciobanul polonez îl cheamă Piotr Kohut. Împreună cu ciobanul român Cristian Suciu, au avut ideea - pentru care s-au luptat timp de câţiva ani - de a porni cu trei sute de oi pentru a reface vechiul drum al transhumanţei din Carpaţii româneşti în cei polonezi. Trei sute de oi, 100 de zile, 1400 de kilometri pe drumuri de munte şi poteci străvechi. "Am vrut să spunem cu voce tare ceea ce cărţile de istorie se sfiesc să arate. Că un
