Pe lumină, Pungeştiul este un curcubeu. Pe de o parte, pădurea explodată într-un milion de nuanţe calde, de la galbenul pai, de catifea, la roşul aprins, dens. Pe de alta, casele, multe trecute binişor de a treia tinereţe, s-au sulemenit cu aer tineresc, decupând contraste ferme între pastelul străveziu al peretelui şi concentraţia adâncă, uleioasă, a tocăriei. După noaptea trecută, în care oamenii comunei au îndurat frigul şi umezeala nopţii, adunaţi lângă focuri, atenţi la mişcările Chevron, ziua de joi nu a fost nici ea prea liniştită.

Dar nu de tabloul general al acesteia vreau să scriu, ci despre câţiva oameni din împrejurimile Pungeştiului. Despre oameni şi şoareci.

Oamenii. Tomozei

Aproape de intrarea în Săliştea, un preot îmi face semn să opresc. Frânez instinctiv, aruncându-mi în cap toată dezordinea de pe banchete. Îi ghicesc zâmbetul pe sub barba lungă, albă, şi îl invit lângă mine.

„Dumnezeu mi te-a adus. A vrut să ne întâlnim. Aşa a vrut el...” spune într-un fel de mulţumire. „Dacă el a vrut, nu ne putem opune Lui”, îi răspund în ton. Se întoarce, cu totul, către mine, rezemându-şi spatele de portieră. Mă priveşte adânc, câteva secunde. Îi întorc privirea, în aceeaşi tăcere calmă. Îmi dau seama că pe chipul lui nu e zâmbet; e lumină, o lumină fără nicio legătură cu noi, cu satul colorat, cu griurile văzduhului. E o lumină, pur şi simplu.

„Eu sunt preotul Tomozei”, zice, cu lumina lui firească. „Dumneata?!” Îi spun cine sunt, cum mă numesc, ce caut în zonă. Se întoarce cu faţa la drum, şi se închină larg, spunându-şi înlăuntrul lui ceva. Poate o rugă pentru mine, pentru noi, o mulţumire lui Dumnezeu, cine ştie? Face o pauză şi mă priveşte iar. „Cum spui că te numeşti?”. Îi spun din nou. Şi iar simt lumina aceea, ca o boare de zâmbet. „Cred că eşti român?!”. „Oricum ar fi, sunt botezat ortodox, crescut de o bunică, învăţ