Tribalizată ca de obicei lumea fotbalului s-a împărţit şi în ceea ce priveşte părerile despre convocarea lui Mutu la baraj. Ne situăm între da şi nu, între a-l chema cu orice preţ, chiar dacă nu pupă echipa la Ajaccio şi între a-l repudia cu orice preţ, chiar dacă reintră şi în cele patru etape care mai sunt până în noiembrie marchează câte două goluri pe meci.

Mutu e fie îngerul copt la vârstă, jucătorul de mare valoare care ne poate califica, fie demonul care a consumat ce-a consumat, s-a dopat, a pierdut nopţile, deci genul de personaj cu care, dacă vrei să-ţi păstrezi onorabilitatea, e bine să nu ai de-a face.

Există însă şi nuanţe. Dacă barajul ar fi mâine, n-ar avea nici un rost să vină. Folosit puţin de Ravanelli în ultimul timp, lăsat inclusiv în tribună, decarul de tradiţie al naţionalei pare spre asfinţit, dă semne că nu mai poate, mai ales că în portul corsican în care s-a adăpostit e nevoit să facă pe vârful împins al unei echipe care de cele mai multe ori n-are mingea, iar atacantul cel mai avansat trebuie să facă pressing de unul singur la cei patru apărători adverşi aflaţi în posesie. Ceea ce, la aproape 35 de ani e cam greu, mai ales pentru un jucător ca Adrian, obişnuit să i se dea mingea la picior, nu să alerge ca bezmeticul după ea.

Dar n-ar fi exclus ca Ravanelli, văzând că fără Mutu i-a mers extrem de prost în ultima vreme, să recurgă la el. După cum grizonatul fost atacant al lui Juve s-ar putea să priceapă că Mutu ar fi mai eficient în spatele vârfului, sau chiar undeva în flancul stâng. Iarăşi e posibil ca având rezultate proaste în ultima vreme, la o nouă înfrângere (sâmbătă joacă pe teren propriu cu Nantes) Ravanelli să plece, iar noul venit, care-o fi el, să mizeze mai mult pe Adrian.

Mai pe româneşte, la starea sa de competiţie din acest moment, Mutu nu poate conta în baraj decât ca un argument de orgoliu şi d