În vara asta am fost, zile în şir, la Corto Maltese. Mă găseam pe o plajă din sudul Franţei, şi, ore nesfârşite, nu mi-am desprins privirea de linia orizontului. Încercam să-mi imaginez ce va fi văzut, gândit şi simţit, dacă ar fi existat în carne şi oase, eroul de bandă desenată al lui Hugo Pratt.

Repetam, ca pe o mantră, cuvintele spuse în legătură cu el Pandora Groovesnore, adolescenta de care se îndrăgostise, dar pe care avea s-o revadă doar când eroul devenise, aşa cum aflăm din Memoriile sale, din „obiect al istoriei, subiect al propriilor amintiri”, când „nu-şi mai aparţinea, aflându-se în pragul unei vieţi renăscute”. Referinţa se găseşte într-o „scrisoare în scrisoare” datorată lui Obregan Carrenza, un nepot al Pandorei, care citează, în anul 1965, dintr-o epistolă (al cărei an şi loc de trimitere nu le cunoaştem) aceste cuvinte privitoare la bătrâneţea marinarului cinic şi sentimental: „Acum, când îl văd pe unchiul Corto aşezându-se singur în grădină, cu privirea stinsă, cu faţa spre mare, mi se strânge inima.”

Locul ar fi putut fi chiar cel de unde e trimisă scrisoarea, Vina del Mar, în Chile, dar, la fel de bine, ar fi putut fi Sydney, în Australia, unde Pandora se va fi întors la propria familie. Sau oricare altul, la marginea mării — neapărat însă undeva în Pacificul de Sud. Rosteam, aşadar, în gând fraza de mai sus, stăteam cu faţa spre mare, aveam inima strânsă, dar tot nu reuşeam să trec, nici în imaginaţie, dincolo de ceea ce vedeam: un golf imens, câteva bărci care vibrau schimbându-şi culoarea, alb, albastru, cenuşiu, un vapor încremenit exact în mijlocul peisajului pe care mi-l decupasem, alcătuindu-mi propria realitate fictivă, şi, lenevind în depărtare, plutind pe apele albastru-cenuşii, un cârd de pescăruşi.

M-a trezit din visare telefonul lui Ioan T. Morar, de la celălalt capăt al oraşului. Localnic, stabilit în ace