- Editorial - nr. 204 / 18 Octombrie, 2013 Dincolo de acele zavoare ale lacrimilor ascunse, prin tacuta trecere a timpului ne revin mereu in minte, mai ales cand "Miroase-a toamna-n fiecare an”, pasii, cei de demult, ai unui drum parcurs si ne trezim, imaginar, trecand prin holdele copilariei. Ne revine in minte ceva organic, legandu-ne, ca un cordon ombilical, de acel trecut spre care privim, din cand in cand, noi, cei cu anii adunati in carca, luati peste picior si numiti de catre unii guralivi, intr-o bascalie postdecembrista, "generatia expirata”. Noi, cei facand parte, dupa cum spun guresii aceia, din "generatia expirata”, unii ne petrecem zilele, de la o vreme, pacalind moartea, pasind pe scarile nevazute ale timpului, in minte, in suflet, in amintiri cu icoana dusilor nostri dragi bunici, parinti, frati, surori. Ne retragem mereu acolo, in icoana satului in care ne-am nascut si am crescut. Ne retragem tot mai des in satele obarsiilor care ne-au dat, in care ni se pastreaza radacinile neamului vesnic romanesc. Noi, cei de acolo plecati, din pacate dam, uneori, atat de putin locului ivirii noastre pe lume, fata de cat satele noastre ne-au dat: buna-crestere, simt al masurii, educatie sanatoasa, echilibru in toate. Si, mai ales, mai presus de toate, "cei 7 ani de acasa!”. Parcurgeam desculti, de prin aprilie pana prin septembrie, frumusetile neasemuite ale "codrului batut de ganduri”, ascultand cantecul pasarelelor, fermecati de atata liniste si lumina, de atata desavarsita armonie, de atata pace trimisa de Dumnezeire. Era acea libertate suprema, acea necesara impacare cu natura din jur, acel echilibru om- frumusete, reverberand si azi in mintea, in memoria noastra afectiva a copiilor de tarani de atunci. Parcurgeam peisajul cu mica turma de mioare, coborand din Miorita aceea, laie, bucalaie, a existentei noastre, imbatati de inaltul linistii pierzandu-se in alb