Bogăţiile naturale au devenit, în ultima vreme, o temă gravă şi plină de sens în lumea întregă, nu doar în România.
Nu poţi vorbi despre resursele naturale fără să iei o mască preocupată, sprijinită atent în podul palmei. E criză globală, mari bănci s-au prăbuşit, America a pus lacătul pe instituţiile administraţiei federale, Grecia a fost la un pas de faliment, alte ţări sunt la doi paşi, aşa că povestea cu resursele naturale e o chestiune cât se poate de importantă. Marile companii extractoare de gaze de şist viermuiesc în întreaga Europă, promiţând marea cu sarea, din România şi Polonia până în Franţa, apele teritoriale sunt împânzite de platforme petroliere, noua febră a aurului e gata să dea în clocot dintr-o clipă în alta. Ni se spune că asta e salvarea, că nu ne mai permitem luxul unui ecologism obtuz, că trebuie să repornim cumva economia globală şi că accesul la resurse e cea mai sigură soluţie. Nici măcar nu e cea mai sigură, e, pur şi simplu, cea mai facilă. Pentru că, de fapt, întreaga discuţie despre valorificarea resurselor nu e decât un paravan pentru incompetenţa grosolană a guvernanţilor de la noi şi de aiurea.
De peste 20 de ani de la prăbuşirea sistemului economic etatizat din România, la peste 10 ani de la falimentul marilor întreprinderi bugetofage şi de la închiderea minelor, nimeni nu a fost în stare să pună la punct un plan de redresare economică a unor zone precum Valea Jiului sau Munţii Apuseni. Nu tu atragere de investitori străini, nu tu o proiecţie sănătoasă de dezvoltare a turismului, nu tu încurajarea oamenilor să revină la o agricultură competitivă. Nimic, doar promisiuni fluturate prin campaniile electorale şi lamentări peste lamentări, după. Şi atunci, sigur că dacă vine o companie străină să-ţi bage mură-n gură câteva sute de locuri de muncă, pe care tu te-ai dovedit incapabil să le cr
