Am să încep scrisoarea de faţă cu o povestire. Duminica trecută mi-am luat copiii şi am plecat către o biserică din Ploieşti. Recunosc, nu a fost ideea mea, nu sunt o fire bisericoasă, ci a fost dorinţa fiicei mele celei mari, copil de clasa I, care a auzit la ora de religie că e bine să mergem la biserică şi mi-a cerut asta.

Ajunsă la destinaţie, primul lucru pe care-l văd e o îmbrânceală, chiar în poarta casei Domnului: un ţigan, mic şi îndesat, împingea de zor un bătrân cu un cap mai înalt şi destul de vânjos. Iniţial, am crezut că e vorba despre o bătaie între doi indivizi care au ceva de împărţit, însă mi-am dat repede seama că nu e aşa, când unul dintre cerşetorii care sprijină gardul bisericii a zis: „Lasă-l, mă, că nu cere, stă şi el acolo!”. În prima fază, m-am dus la ţigan şi i-am cerut să înceteze, pentru că-mi sperie copiii. Era prea ocupat cu scandalul, aşa că m-a ignorat. Apoi, i-am spus, ridicând tonul (n-am putut ţipa la el, ce păcat, aveam laringită!), că nu are dreptul să se comporte aşa şi că o să chem poliţia. Descumpănit de atitudinea mea, ţiganul l-a lăsat pe bătrân, care a intrat în biserică. Atunci am observat că agresorul avea în piept un ecuson, cu numele unei firme de pază.

Am aflat apoi că este angajat de biserică, pentru a-i împiedica pe cerşetori să intre în sfântul lăcaş, ca să nu-i deranjeze pe enoriaşi. Am mai aflat că foarte multe dintre bisericile din Ploieşti au contracte cu firme de pază, exact în acelaşi scop. Nu ştiu dacă aşa e, dar ştiu că la biserica la care am mers eu duminica trecută există sigur un „agent de pază contra cerşetorilor”. Şi înclin să cred că acest caz nu e singular.

Stau şi mă întreb, domnilor preoţi, dacă din banii pe care-i alocaţi pentru plata unei firme de pază nu ar fi fost mai simplu să faceţi nişte pacheţele cu de-ale gurii, pe care să le împărţiţi cerşetorilor, la finalul fiecărei s