Se înnoptase de-a binelea când am ajuns pe culmea de hotar. De aici, în vale, se vedeau luminile satului.
Mai aveam câteva serpentine şi ajungeam la primele case. Dar s-a auzit o bufnitură dinspre aripa stângă. Nu aveam viteză, aşa că am oprit imediat. În întuneric, pe mijlocul drumului, se zărea o mogâldeaţă. Am bănuit că era o pasăre de noapte sau vreun căţel. Am luat lanterna şi m-am apropiat. Când am făcut lumină, mi-am dat seama că era ceva ce semăna cu o pisică mai mare, cu blana închisă la culoare şi cu o coadă stufoasă. Era întins, nemişcat. Probabil îl lovisem serios la cap. Mai mult, o lăbuţă din spate fusese strivită de roată. Nu mai văzusem o asemenea sălbăticiune până atunci. Bănuiam că era o nevăstuică, dar nu, aceea era mai zveltă, după cum îmi aminteam. M-am lămurit însă când m-am aplecat să cercetez mai bine animalul. M-a izbit un miros de mi-a întors nasul. Era clar, nu folosea deodorant! Ei, gata. Ştiu! Era un dihor. Auzisem că e duşmanul găinilor şi bântuie uneori prin sat. L-am mai cercetat un pic cu atenţie şi fereală. Oricum, e un animal sălbatic, nu ştii cum reacţionează. Cum nu dădea însă semne de viaţă, l-am apucat de lăbuţele din faţă şi l-am aşezat pe iarbă, la un loc ferit, pe marginea drumului.
Ajuns la căsuţa noastră de la ţară, am căutat în "Fauna României" capitolul despre dihor. M-am convins că de el era vorba. E hoţul de găini ce operează noaptea, dar se "ospătează" şi cu guzgani, şoareci de câmp şi chiar cărăbuşi. E iute şi curajos. În legitimă apărare, sare şi la om. Nu se sperie nici de vulpe sau câini. Documentat, am vrut să-l mai văd o dată la lumina zilei. Aşa că dimineaţă, m-am întors la locul cu pricina. N-am mai găsit nimic. Dispăruse. A ieşit însă neaşteptat la iveală, în cu totul alt context. Într-o dimineaţă de început de vară, când îmi beam cafeaua pe terasă, am tresărit l
