Ţi s-a-ntâmplat, desigur, să ajungi la un adevăr. Nu la un adevăr absolut, nu la unul, bla, bla, bla, universal valabil, aşa cum fac proorocii, filozofii, artiştii sau savanţii, iluminaţii sau vizionarii, spuneţi-le cum vreţi, sau chiar anonimii care au parte de mari revelaţii. Nu la aceste cazuri de graţie divină mă refer eu aici. Desigur, nici la escroci, la impostori, la şarlatani, la paranoici sau la tot felul de alţi suferinzi. Nu! Eu mă refer la omul normal, la omul ca toţi oamenii. La omul obişnuit, căruia, uneori, i se întâmplă să ajungă la un adevăr obişnuit şi să devină conştient de asta: Dom’le, ăsta e adevărul!
Nu contează ce fel de adevăr. Poate să fie unul de viaţă despre tine însuţi. Despre familie, despre rude, despre prieteni, despre vecini, despre colegi, despre conaţionali… Poate să fie un adevăr legat de profesie, de societate, de lume, în general, de cultură, de politică… Nu are importanţă despre cine sau despre ce, problema este că, ţinut în tine, adevărul te macină. În privinţa asta, cel mai nenorocit este adevărul de conştiinţă. Un adevăr e un adevăr şi, indiferent ce fel de adevăr este, dacă ai vocaţia adevărului şi pasiunea adevărului şi neliniştea adevărului, când ajungi la adevăr, ceva se zgâlţâie înlăuntrul tău. Astfel că îl suporţi din ce în ce mai greu, fiindcă adevărurile sunt greu de suportat. Şi, normal, vrei să scapi de el, în speranţa că, odată spus cuiva, presiunea scade. Ei, de aici încep problemele.
Să nu spui niciodată adevărul prostului, fiindcă nu-l înţelege. Să nu-l spui mincinosului, că nu te crede. Nici nemernicului, fiindcă nu-l merită. Prietenului? Nici atâta! În cel mai bun caz, va fi doar invidios. Doamne, fereşte, să-l spui duşmanilor… Palavragiului, nu, fiindcă îl terfeleşte. Lăudărosului, nu, fiindcă îl înfloreşte. Poate celui inteligent? Nu, fiindcă îl „analizează” şi-l face praf. Egoistului, laşului
