În conformitate cu definiţiile în uz, arlechinada se referă la o piesă în care arlechinul joacă rolul principal; la o bufonerie. La figurat, termenul desemnează o faptă caraghioasă, ridicolă, un caraghioslâc”. Cu arlechinadele suntem, s-ar zice, în sfera deriziunii. După ce a descoperit însă personajul arlechinului, modernitatea a jucat mai cu seamă pe contrastul dintre deriziune şi tragism, transformându-l într-o complementaritate. Aşa trece Arlechino din commedia dell arte în pictura lui Rouault şi Picasso, şi tot aşa ajunge şi pe tărâmul picturii româneşti, la un Corneliu Baba, unde poate fi situat în suita regilor nebuni şi himerici.

Expoziţia clujeană din această vară, din Galeria Librăriei Diverta, a Evei Dolha etalează pânze din aceeaşi gamă arlechinescă. Portrete fără nimic vesel, melancolice sau de-a dreptul triste, însă mereu cu o cromatică de cofetărie şi de carnaval, spaţii felinniene, de circ, sau zboruri cu un mănunchi de baloane colorate, pentru copii, pe deasupra unei incandescenţe indistincte marchează, împreună cu false reflectări în oglinzi premonitorii ori cu posturi fără identitate într-o spaţialitate fragmentată jalonează o explorare tematică marcată de stratificări culturale multiple. Deşi prezente aluziv şi rafinat în context, acestea fac să reverbereze exerciţiile plastice ale autoarei petrecute într-o dimensiune suprarealistă neosentativă, deşi marcată. Suntem în plin metafizic, dar el poate fi citit şi ca simbolistică arhitectural-scenografică şi portretistic-vestimentară a unei căutări identitare nesigure de rezultate. Farmecul şi performanţa vin acum, la Eva Dolha, nu din exerciţiile canonice pe tema arlechinului, ci prin instinctul şi priceperea care fac din execuţiile picturale un traseu angoasant între aici şi dincolo, între starea de spirit melancolică ori lipsită de speranţă şi aventura într-un dincolo, aidoma traseelor A