1,8 miliarde de dolari plăteşte România anual pe gazele pe care le importă de la ruşi. 20% din consumul necesar într-un an provine de la distribuitorii Gazprom. Dependenţa energetică a României de gazul rusesc este mai redusă decât a altor ţări, în condiţiile în care Macedonia şi Serbia, spre exemplu, depind în proporţie de 100% de Gazprom şi distribuitorii săi, Bulgaria în proporţie de 90%, iar Polonia în proporţie de peste 60%.

Dacă anul acesta, în primele şase luni, preţul mediu a fost de aproape 400 de dolari pe mia de metri cubi de gaz rusesc, anul trecut ţara noastră a plătit în jur 539 de dolari pe mia de metri cubi, un preţ mai mare faţă de Macedonia, total dependentă, care a dat 564 de dolari pe mia de metri cubi, Bosnia 515 dolari, Polonia 526 de dolari, Cehia 503 dolari şi Bulgaria 501 dolari. În 2012, factura totală a gazelor ruseşti s-a ridicat la 6,2 miliarde de lei, adică 1,8 miliarde de dolari.

Dependenţa României de gazul furnizat de Gazprom reprezintă în acest moment o vulnerabilitate se securitate energetică, în condiţiile în care Rusia poate jongla cum vrea cu preţul gazelor pe care le vinde, permiţându-şi astfel să pună presiune pe alte subiecte din agenda geopolitică a ţării noastre. Tocmai această problemă încearcă să o rezolve România. În contextul în care alte proiecte de aprovizionare cu gaz, care să nu implice Rusia, au picat sau stagnează – proiectul Nabucco sau conducta AGRI din Azerbaidjan, ţara noastră se află în poziţia de a fi nevoită să găsească surse alternative. Exploatarea gazelor de şist reprezintă una dintre ele. În aceste context, implicarea în proiect a americanilor de la Chevron nu se traduce atât prin încercarea Bucureştiului de a-şi asigura independenţa, cât prin opţiunea de securitate energetică pe care o face România între Rusia şi Statele Unite.

Chiar dacă nu asistăm atât la un meci geopolitic în