Refugii estivale (9)

Ajunsă în dreptul nostru, balaoacheşa vânzătoare ambulantă de nimicuri şi-a lăsat pe nisip sacii cu calabalâc, să-şi tragă sufletul. Atât i-a trebuit mamei, care s-a ridicat de pe cearşaf, cerându-i un borcan cu nămol. Paceaura s-a luminat brusc la faţă şi, crezând că l-a prins pe însuşi Bunul Dumnezeu de ambele picioare, a şi început să turuie ca o moară hodorogită, prezentându-şi oferta, lăudându-şi „marfurile” cu un lux de amănunte, pentru care ar fi invidiat-o şi cel mai aprig comis-voiajor al zilelelor noastre, deşertând rapid pe nisip conţinutul sacilor foşti cândva albi. Însă pe mama n-o interesa – spre totala mea disperare – decât nămolul şi nimic altceva, în ciuda îndemnurilor care de care mai mieroase ale coloratei precupeţe. A desfăcut vreo cîteva borcane şi pungi, pipăind cu buricele degetelor puturosul lor conţinut şi, vădit nemulţumită de calitatea nămolului, i-a aruncat peste umăr ţigăncii, cu o strâmbătură din nas asortată, să-şi vadă de drum cu „noroiul” ei cu tot, că ea nu aruncă banii pe prostii şi cu atât mai mult pe zoaiele alea cu pretenţie de „nămol de Techirghiol”. Comersanta, în disperare de cauză, a mai plusat: „Aidi, cocoană, nu mai pregeta, ia fro două-tri borcane d-aştia mai marili, că-ţ’ dau mai eften, că namol ca la mini nu găshăşti nicăirea p-acilea, să dai cu tunu’! E adus az’-noapte tomna dă la ghiolu’ ăla, că mi-l scoate un tătar, unu’ Selim, derect dă pă fundu’ lacului ăla, e bun, dai pă copchil cu iel, la genuchi, face bine la toate halea, ia bolili şî durerili ca cu mâna, că nu-l vânz dă ieri dă az’, să mor io şî famelia mea că nu te minţesc, zău aşa!”. Mă uitam la toată scena asta desprinsă parcă dintr-un film neorealist italian cu inima cât un purice, de teamă ca nu cumva balaoacheşa s-o facă din vorbe pe mama şi s-o convingă să cumpere, spre „binili” progeniturii ei (io, adică) noroiul ăla şi să