Recunosc că nu sunt la prima abatere. Ştiu că sunt un nenorocit de recidivist. Declar că am mai scris cronici altPHel, unele altPHel rău de tot. Ce să fac?! Dacă nu mă pot abţine… Dar atât de altPHel ca aceasta de azi, ca aceea de acum o lună şi ca de când scriu, niciodată n-am scris… Da, în materie de cronici altPHel, mi s-au făcut multe imputări şi sunt mândru de aceasta. Le primesc. Mă onorez a zice că le merit. Dar încă n-aţi văzut nimic, fiindcă abia cronica altPHel de azi atinge apogeul. Azi fac cronica altPHel a unei cărţi care nu există. O carte care, pur şi simplu, încă nu a fost scrisă. Şi e greu de crezut că se va încumeta cineva s-o scrie vreodată. Evident, acesta nu este un motiv ca să nu-i fac cronica. Este atâta nevoie de această carte, încât, dacă nimeni nu e în stare s-o scrie, măcar să îi facă cineva cronica. Şi cine? Cronicarul altPHel, cine altcineva?
Deşi
s-au mai văzut cazuri de autori care anunţă titluri, dar nu mai scriu şi cărţile, această carte încă nescrisă nu are încă un titlu. Evident, nu are nici autor. Ei, aici e mai greu, fiindcă această carte, veţi vedea la sfârşit de ce, poate fi scrisă de fiecare dintre noi. Dar mai întâi s-o lămurim cu titlul. Dacă tot m-am apucat să-i scriu cronica, cred că am tot dreptul să-i dau şi titlul. Îi voi spune simplu: „Cartea adevărului care nu contează”. La cât de complicată poate fi cartea asta, titlul mi se pare destul de simplu. (În treacăt, să observăm un
amănunt de istorie cultural-literară: cărţile complicate au titluri simple: „Biblia”, „Capitalul”, „Ion”, „Moromeţii”). Titlul nostru (vedeţi, deja a devenit „al nostru”) nu este chiar atât de simplu, dar nici noi nu suntem vreun Marx sau, Doamne, iartă-mă, Dumnezeu Însuşi. Iar „Cartea adevărului care nu contează” este destul de complicată, să ştiţi. Mă străduiesc să v-o dovedesc.
În general,
o carte este scrisă pent
