Între profesorii secundari din Transilvania interbelică, Emil Precup ocupă un loc proeminent. Originar din mândra Ţară a Năsăudului, din Chiuza, fiu de preot, s-a născut în 1887. A copilărit la Rebrişoara, vatra Mureşenilor, unde tatăl său, preotul Anton Precup, s-a mutat ca slujitor al altarului. Studiază la Liceul grăniceresc din Năsăud şi urmează Literele şi Filozofia în Germania, la Leipzig.

După terminarea studiilor universitare este o vreme profesor la liceul din Năsăud, iar după Marea Unire, profesor şi director la Liceul „Petru Maior” din Gherla. „Etapa gherleană” a biografiei sale (1919-1940) este cea mai rodnică din activitatea sa didactică şi ştiinţifică, iar liceul gherlean trăieşte atunci epoca sa cea mai glorioasă, prin grija şi râvna acestui vrednic îndrumător de şcoală românească; îndeamnă pe elevi la scris şi cercetare ştiinţifică, punându-le la dispoziţie paginile unei bune reviste şcolare, cu un titlu ce ar deruta pe un cercetător al presei şcolare de astăzi: „Scânteia”. Nu se ştia atunci de titlul publicaţiei comuniştilor români, calchiat după „Iskra” leninistă. După Dictatul de la Viena, Anton Precup părăseşte Gherla şi este pentru un an, 1940-1941, profesor la Blaj, iar din toamna anului 1942 profesor de limba germană la Bucureşti, unde trăieşte anii grei ai războiului şi ai începutului de dictatură comunistă. Se pensionează în 1948 şi revine la Cluj, unde îşi continuă activitatea de cercetare ştiinţifică, îşi scrie memoriile, este cercetat, din când în când, de prieteni şi admiratori, care se împărtăşesc din crezul său patriotic şi cultural. A trecut la cele veşnice în 1966.

În perioada gherleană(1919-1940) a tipărit trei cărţi: Dor şi jale, 1920,Viaţa şi opera lui Ion Creangă (studiu), 1921 şi Păstoritul în Munţii Rodnei,1926.

Dor şi jale, Tipografia Diecezană, Gherla, 1920, este o carte de „poezii culese din război”,