În urmă cu patru ani, Andreea Răsuceanu debuta editorial cu un volum excelent (Cele două Mîntulese), în care cunoscuta proză a lui Mircea Eliade, Pe Strada Mîntuleasa, servea drept pretext pentru o analiză interdisciplinară, acribioasă şi pasionantă a istoriei şi a ima - ginilor acestui spaţiu bucureştean mitologizat. Scriam atunci – plăcut surprins – că, deşi literată, tînăra autoare vădeşte inclusiv competenţa şi disciplina documentară a unui istoric profesionist, obişnuit cu travaliul de arhivă: nimic rapsodic sau neglijent în investigaţiile sale economice, juridice, topografice, arhitecturale, iconologice ş.a.m.d., conduse strîns şi detectivistic, plăcerea speculaţiei fiind rezervată (cu măsură) comentariilor adiacente pe marginea unor scrieri mai mult sau mai puţin literare dedicate locului magic. Recidiva nu a întîrziat foarte mult, sub presiunea obligaţiilor academice; dacă primul volum avea la bază o teză de doctorat (cu titlul Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate), al doilea, recent ieşit de sub tipar, provine dintr-o teză postdoctorală realizată (tot) sub egida Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii şi (tot) sub coordonarea lui Sorin Alexandrescu. Protagonist rămîne, şi acum, Bucureştiul lui Mircea Eliade, cu mitologia personală şi ficţională aferentă. Istoria culturală lasă însă locul geografiei literare, într-o carte ce ridică miza şi o deschide către alte orizonturi. Avem de-a face – iată! – cu un „şantier“ deopotrivă bucureştean şi eliadesc, pe care Andreea Răsuceanu l-a luat, aşazicînd, în gestiune.
La urma urmei, nu doar Mîntuleasa reprezintă, pentru Eliade, o geografie personală proiectată în mit, ci întreg Bucureştiul, ale cărui imagini reflectate (sau mai bine zis refractate) narativ meritau o atenţie pe măsură. E, de altfel, foarte greu de găsit un scriitor român interbelic (şi nu numai) în a cărui operă Capitala să
