Lucrarea Lumini pentru viitor. Reflecţii despre timp şi veşnicie (Editura Hasefer, 2012), a fost scrisă de Alexandru Şafran (1910-2006) – Şef Rabin al Cultului Mozaic din România şi apoi Mare Rabin al Genevei –, în ultimele sale luni de viaţă şi, am putea spune, are un caracter testamentar. Cum am tradus mai toate cărţile autorului, inclusiv pe aceasta din urmă, mă simt îndatorat nu să o recenzez, ci să desprind din ea cîteva învăţăminte.
Rememorez mai întîi cîteva date biografice. Născut la Bacău, în 1910, Alexandru devine secretarul tatălui său la vîrsta de numai 11 ani. Studiază la Viena teologia şi filozofia şi îi urmează în post tatălui său (în 1929), în urbea natală, deşi fusese solicitat în străinătate. După decesul Şefului Rabin Iacob Niemirower, preia prin concurs ştafeta, păstorindu- şi comunitatea în cele mai dificile vremuri. Are de înfruntat vitregiile a două regimuri totalitare, cel antonescian (punînd umărul la opera de supravieţuire parţială a confraţilor săi) şi cel comunist, ateu – şi tot antisemit, sub masca internaţionalistă –, silit să aleagă între a părăsi ţara şi a deveni sluga noului regim.
Ostracizat ca şi Regele Mihai (stabilit tot în Elveţia), va desfăşura pînă la sfîrşitul vieţii (2006), atît ca Mare Rabin al Genevei, cît ca şi personalitate europeană marcantă, activităţi pentru apropierea dintre evrei şi creştini şi pentru promovarea păcii în lume. Încă din primele file ale cărţii, constatăm cît de ataşat a fost Alexandru de tatăl său, Betzalel Zeev Şafran (1867-1929), Mare Rabin de Bacău, numărîndu-se printre cei din categoria „fii-discipoli“. Este aproape de necrezut mărturisirea lui Alexandru că nu a cunoscut, ca orice copil, străzile oraşului natal, devenind de timpuriu partenerul privilegiat al operei părintelui său – supranumit „Prinţ al Torei“ de către admiratorii de pretutindeni. Specialitatea sa de e
