Alice Munro

Ca şi compatrioata ei Mar­garet Atwood, canadiana Alice Munro era de mai mulţi ani pe lista nobelizabililor. Eu aş fi pariat pe Atwood, mondial apre­ciată şi cu ditamai ope­ra. În plus, e cunoscută şi pen­­tru luările sale de poziţie umanitare, politice şi ecologice. O mare romancieră dublată de o intelectuală angajată - exact pe gustul Academiei Suedeze. Şi to­tuşi, surpriză, juriul a votat pentru nuvelista Alice Munro, octogenară discretă, care a refuzat mereu să se afişeze public şi trăieşte retrasă în ţinutul ei natal din Ontario, în sudul Canadei. Alegerea îmi dă o satisfacţie specială, fiindcă e implicit polemică la adresa celor ce consideră proza scurtă inferioară romanului, preju­decată perpetuată de critici şi de editorii comerciali. Demonstrând cu imensul prestigiu al Premiului Nobel că nuvela nu e Cenuşăreasa ficţiunii literare se face, cred, un act de dreptate. "Complexitatea lu­crurilor - a lucrurilor din interiorul lucrurilor - pare infinită. Vreau să spun că nimic nu-i uşor şi nimic nu-i simplu", afirma Alice Munro în­tr-unul din foarte rarele ei inter­viuri. Ştia ce spune, căci expe­rienţa care-i hrăneşte nuvelele n-a fost nici simplă, nici uşoară. Năs­cută în 1931 într-o mică localitate canadiană de pe malul lacului Huron, într-o familie modestă şi religioasă, cu un tată agricultor şi o mamă învăţătoare, fetiţa inteli­gentă şi curioasă n-a avut o copilărie idilică. După o lun­gă boală, mama a murit când ea avea 10 ani, iar tatăl vio­­lent i-a adus o mamă vi­tre­gă dificilă. No­ro­cul ei a fost o bursă de studii cu care a scăpat de acasă şi şi-a desco­perit plăcerea de a scrie. A publicat prima po­vestire la 19 ani, pe când era studentă la Universi­ta­tea din Ontario, dar un an mai târziu şi-a abandonat stu­diile pentru a se mă­rita cu James Munro şi a se stabili îm­preună la Vancouver. A urmat naşterea celor patru fete ale lor