S-au împlinit vara aceasta, mai exact, pe 14 iunie, 195 de ani de la naşterea lui Vasile Alecsandri (1818-1890). Comentatori feluriţi i-au întors opera lui Alecsandri pe toate feţele în decursul timpului. „Poezia oficială“, îşi intitulează G. Călinescu în „Istorie“ capitolul pe care i-l consacră.
În ce mă priveşte, am preferat să vorbesc de „poezie ocazională“. După cum se ştie, n-a existat împrejurare istorică majoră de-a lungul secolului XIX pe care Alecsandri să n-o fi salutat în versurile lui.
Specia ca atare se va vedea devalorizată în lirica modernă, mult mai interesată de ocaziile intime decât de acelea istorice. De unde şi relativul discredit de care va avea parte Alecsandri în ochii criticii, în pofida succesului constant de care continuă a se bucura la festivităţile şcolare sau de alt fel.
Poetul „Mioriţei“ a fost şi un pioner în multe privinţe. De pildă, în materie de folclor poetic sau în genul, de el inventat în poezie, al pastelului. Vreau să spun mai departe câteva cuvinte despre „folcloristul“ Alecsandri, acela care i-a împărţit cel mai des pe critici în tabere opuse.
Colaborarea cu poporul
Felul în care Alecsandri a înţeles să valorifice folclorul i-a nemulţumit pe folcloriştii din următoarele două generaţii, de la G. Dem. Teodorescu la Duiliu Zamfirescu şi chiar, mai târziu, la Iorga, care au considerat metoda poetului neştiinţifică. L-au apărat Simion Florea Marian şi Titu Maiorescu.
La un moment dat, devine evident că sunt considerate populare numeroase poezii care au origine cultă.
În fond, Alecsandri n-avea câtuşi de puţin intenţia de a proceda cu metodă în culegerea poeziilor. Toţi romanticii europeni au procedat la fel: când nu inventau textele, ca scoţianul Macpherson, interveneau masiv în ele, ca germanul Brentano. Cum romanticii sunt cei dintâi care pretind a culege poezii din gura poporului, e norm
