Medicii generaţiei mele (suntem încă tineri) s-au format înainte de debutul „oficial“ al crizei economice. Când zvonurile de peste ocean s-au transformat în valul în care ne scăldăm astăzi cu toţii, eram deja practicanţi. În pregătirea noastră, „factorii psihosociali“ implicaţi într-o patologie erau elemente care trebuiau menţionate, „bifate“ într-o prezentare de caz, dar care rămâneau în afara sferei noastre profesionale. Erau treaba altora, şi, între noi fie vorba, nici nu prea credeam în rolul lor. Recent, am avut de ţinut o prelegere despre riscurile şi suferinţele legate de consumul de alcool. Ştiam că auditoriul va fi compus din angajaţii unei companii, dar am aflat târziu că era vorba despre o uzină, unul dintre acei mamuţi industriali din vremea comunismului în care pâlpâie o viaţă artificială capitalistă. Prezentarea mea în format electronic a fost aşadar inutilă: am primit echipament de protecţie şi am vorbit muncitorilor, direct pe secţia de producţie, în picioare şi în zgomotul utilajelor. Am vorbit despre toxicitatea somatică şi despre efectele asupra creierului, despre mecanismele dependenţei comportamentale, am arătat poze cu atrofii cerebrale etanolice şi am descris etapele teoretice ale drumului spre abstinenţă, de la sevrajul în spital la prevenirea recăderilor în comunitate. Am fost ascultat cu atenţie şi cu un respect pe care probabil nu-l merit, precum şi cu Publicitate o doză de suspiciune. Iar la final am ascultat întrebările, realizând că, de fapt, fusesem foarte departe de inima problemei. Lucru pe care, de altfel, îl bănuiam de la început. Zeitgeist-ul ultimilor cinci ani ne-a conferit un fel pasiv de solidaritate, măcar la nivel empatic. Credem că ne putem imagina ce înseamnă să fii captiv în propria viaţă, având drept unic orizont angoasa hranei zilei de mâine. Dar nu cred că suntem cu adevărat în temă. Ignorăm enorm de mult oamenii