Lupu, îndrăzneţul lungmetraj de debut al lui Bogdan Mustaţă, este un film care derutează, dar totodată îmbie la o revizionare.Protagonistul, al cărui (pre)nume dă şi titlul filmului, este un adolescent de 16 ani, care, pînă la un punct, se încadrează în tiparele vîrstei sale: joacă baschet, îşi vizitează un prieten a cărui sufragerie e transformată întro sală de videojocuri pentru copiii cartierului, se ţine de şotii prin bloc şi cunoaşte primii fiori ai dragostei, datorită frumoasei Clara. Însă, dacă trecem de acel punct, viaţa lui Lupu începe să ne ridice mai multe probleme. Prima este legată de părinţii săi. Cum de tatăl său, despre care aflăm pe la începutul filmului că a murit în urmă cu doi ani şi jumătate, se materializează din senin, ca un invalid care-şi plînge singur de milă şi îşi torturează psihic soţia (mai ales că aceasta din urmă, în lipsa lui, a regăsit pasiunea în braţele altcuiva)? A doua problemă priveşte cuplul de bătrînei care locuieşte în acelaşi bloc: este femeia moartă de vreo doi ani, cum afirmă nişte poliţişti, sau doar plecată după pîine, cum pretinde bărbatul? În fine, chiar relaţia lui Lupu cu Clara nu ne este prea clară. Cine este străinul care a cucerit inima fetei şi pe care ea pleacă să-l întîlnească? Există el cu adevărat? Dar, dacă ne gîndim mai bine, ea însăşi există altundeva decît în lumea lui Lupu? Căci, exceptîndu-l pe prietenul Vasile (un personaj abandonat inexplicabil), Clara nu pare să comunice cu ceilalţi locatari...
Pentru spectatorul obişnuit să vadă filme în care realizatorii au grijă să traseze graniţa dintre real şi imaginar, Lupu se va dovedi un test greu de trecut. Asta pentru că Bogdan Mustaţă nu a intenţionat să facă evidentă distincţia dintre cele două planuri, ba chiar a accentuat ambiguitatea unor evenimente care, în general, ar putea face parte din ambele universuri. Totuşi, la o analiză mai a
