Elena Farago, scriitoare de prestigiu – care publică cel de-al treilea volum din seria „Ediţii definitive“ la Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol (Poesii, 1937, 128 p., 2.225 exemplare) –, îi adresează, la 4 iunie 1934, o scrisoare directorului publicaţiei Vremea, Vladimir Donescu. Textul, dactilografiat la două rînduri, pe o hîrtie albă velină, ceva mai mare decît un A5, conţine un protest al Elenei Farago în legătură cu un plagiat avînd drept ţintă o poezie a fiicei sale, Coca Farago, ea însăşi scriitoare.

Plagiatul a existat, în forme mai mult sau mai puţin fruste, dintotdeauna. Să nu uităm celebrul caz al insulinei, descoperită de Nicolae Paulescu, un rezultat cu care s-au încununat cu Nobel canadienii Banting şi Best, în 1922, aceştia recunoscînd după ani, ruşinaţi, că „aveam în laboratorul nostru lucrarea românului Paulescu, dar noi nu cunoşteam limba franceză“!!! Cercetările medicale au fost o faţă a lui Paulescu; reversul l-a constituit activitatea antisemită, Paulescu fiind unul dintre inspiratorii Legiunii Arhanghelului Mihail. Un alt caz de plagiat, fantomatic, a fost cel pe care Caion la invocat în cazul lui Caragiale, care „copiase“ un autor inexistent...

În urmă cu vreo trei decenii şi mai bine, publicam în revistaFemeia articole cu subiect medical. Nu mi-a venit să cred cînd, într-o bună zi, mi-am văzut un material, absolut nemodificat, iscălit de un medic de o altă specialitate, care nu scrisese în viaţa lui un rînd. Unul dintre redactorii revistei mi-a spus că acel articol a apărut pentru că autorul dorea să se achite de o obligaţie, şi gestul său era unul de recunoştinţă... Cine se pretează la astfel de furtişaguri nu este, în general, un începător şi, oricum, are o vocaţie în această direcţie. Obligaţia de a pune ghilimele, paranteze cu numele autorului, note de subsol sau indexarea bibliografică a materialu