Ocheamă Riri Sylvia. Dacă nu aş avea ochelarii la ochi, aş citi „Ridi Sylvia“ şi aş vedea imediat, cu ochiul liber, cum rîde cu adevărat viaţa într-un om care a trăit cu moartea la uşă, cu umilinţa şi cu batjocura, cu geamantanul făcut, între două patrii, chemată cînd de una, cînd de alta, acasă. „Cornelia Savu şi Debora Sternlieb/ două fetiţe din Bucureşti/ au împărţit între ele/ ca pe-o pîine caldă/ copilăria// [...] Dar Debora/ s-a dus să cumpere o pîine la Ierusalim./ Fotografia Corneliei/ întotdeauna în geanta ei/ s-a umplut de sînge şi a rămas aproape întreagă/ cînd a explodat bomba// în poarta brutăriei// Şi fotografia din geanta Deborei/ s-a reîntors fără Debora în România şi a rămas acolo“. Dar Riri plînge şi rîde în acelaşi timp, fiindcă nu s-a gîndit niciodată că suferinţa ei ar putea fi o marfă care aduce profit.

Şi iată că totuşi durerea i-a adus un profit mult mai mare decît orice medalie, decît un nume de stradă sau un purcoi de bani. Durerea i-a dat marele curaj de a se arăta oamenilor în toată „necuviinţa“ bucuriei ei! Cunosc bine puterea fără limite a materiei vii, al cărei principiu de existenţă e bunătatea, fiindcă tot ce ne potoleşte nevoile trupului şi ale gîndului ne umple de bucurie. Înţeleg tot mai bine de ce Beethoven a compus Oda bucuriei şi de ce, întrebat fiind care crede el că e calitatea supremă a omului, a răspuns: „bunătatea“. Îi dipreţuiesc pe cei care întind lacomi mîna să primească diploma şi plicul cu bani pentru sacrifiiciile făcute. Mă gîndesc la toţi răsplătiţii Revoluţiei sau la alţi răsplătiţi care se victimizează singuri... are dreptate Dinescu, eroi sînt doar morţii, pentru că moartea nu e un rol pe care îl joci ca să fii aplaudat. Parcă-l aud pe Valeriu Mircea Popa spunîndu-mi: „Nora, Nora, ai devenit înţeleaptă“. „Ai dreptate, i-am răspuns, întotdeauna am urît înţelepciunea, fiindcă am confundat-o cu bătr