La finalul anului se vor împlini trei decenii de când spaţiul cultural românesc a căpătat un gol incomensurabil, ce a generat o gaură neagră care nu se va sătura niciodată de amintirea memoriei uriaşului nostru poet Nichita Stănescu. Genialitatea sa a fost prezentă chiar şi în cele mai banale substantive comune, iar ceea ce uimeşte peste ani, dincolo de opera extraordinară lăsată moştenire culturii universale, este actualitatea esenţei sale şi spiritul de vino-încoace pe care versul l-a generat şi încă îl mai generează.

Din păcate pentru suflarea românească, Nichita Stănescu nu a trăit decât jumătate de secol, prea puţin pentru a simţi aura valoarii sale, demonstrată într-un interviu-eveniment, postat pe You Tube. Aici, poetul dezvăluie ce înseamnă pentru el cărţile. "Ceea ce este iarba pentru pământ, ceea ce sunt peştii pentru mare, ceea ce sunt păsările pentru aer, ceea ce sunt cuvintele de dragoste pentru om", explică marele absent al culturii româneşti.

"Poezia este singura avuţie pe care omul o are încă nejefuită. Până acum tot ce a avut omul, a fost jefuit. Poezia încă nu şi-a inventat un Hitler al poeziei, ca să fie jefuită de către el. Poezia este a tuturora, în toţi oamenii există poezie, iar poetul este muncitorul, traducătorul umil al sentimentelor tuturora, al acestor cărţi tipărite, bunăoară de mine, bunăoară de alţii", a fost una dintre descrierile făcute poeziei de Nichita.

"În tinereţile mele şi mai târziu am fost un foarte mare iubitor de icoane româneşti pe sticlă şi am fost uimit câte cine de taină sunt pictate pe icoanele noastre, pe sticlă. Cuvintele sunt spaţializate, ele nu sunt moarte, ele sunt vii, între mine şi tine, între mine şi tine, ele sunt vii, ele au viaţă, ele sunt spuse, se spaţializează şi sunt receptate. Ştiu de 7 ori limba română, sunt poliglot de limba română şi ştiu de 20 de ori limba poezească şi am tendinţa de