Aşadar, ţiganii aparţinând celor patru categorii socio-profesionale inventariate şi descrise de Mihail Kogălniceanu în lucrarea sa („Schiţă asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor” în Opere, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976) nu aveau locuinţe stabile, cu alte cuvinte erau nomazi sau „şătrari”, vara ei locuind în comunităţi numite „şatre”, formate din grupuri nu prea numeroase de corturi şi căruţe cu coviltire. O asemenea şatră număra zece, maximum cincisprezece familii (sălaşe) conduse de un bulibaşă, adică de cel mai destoinic şi mai reprezentativ bărbat al comunităţii, pe care aceasta şi-l alegea singură, de regulă, din sânul unor familii înstărite, care mai dăduseră astfel de lideri (în Moldova şi în Ţara Românească, acestor bulibaşi li se mai spunea juzi, iar în Transilvania, ei erau numiţi voievozi). Iarna, şatra, cu tot calabalâcul, cu căţel şi purcel se aciua în bordeie, nişte adăposturi rudimentare pe jumătate săpate în pământ şi acoperite cu stuf sau paie, pe care, de regulă, şi le făceau în locuri mai adăpostite, în liziere de pădure sau în mărginimile unor localităţi mai răsărite, unde-şi puteau, pe de o parte, vinde mai lesne obiectele pe care le confecţionau, iar pe de alta, să fure pe rupte, de cele mai multe ori în cârdăşie cu poliţiştii pe care-i cumpărau uşor (meteahnă care, din nefericire, s-a perpetuat până în zilele noastre, de altfel).

Juzii şi bulibaşii comunităţilor ţigăneşti de pe întreg cuprinsul Principatelor Române erau confirmaţi şi recunoscuţi de marele armaş sau vel-armaş, adică de deţinătorul înaltului rang boieresc cu atribuţii militare, administrative şi judiciare la curtea domnitorului (însărcinat, printre altele, cu organizarea pazei temniţelor, aplicarea pedepselor corporale şi ducerea la bun sfârşit a pedepselor capitale), căruia conducătorii ţiganilor îi plăteau şi dajdiile (taxe, impozite, d