Social vorbind, trăim de ceva timp o viaţă relativ normală. La o primă vedere, această afirmaţie pare paradoxală şi, pentru cei chitiţi să găsească nod în papură, propagandistică. Ia uite şi la ăsta! Gata! Ajuns la Guvern, Palada nu mai vede cu ochi limpezi. Însă dacă dăm la o parte pleava vorbelor cît şi marile intensităţi catastrofice de fiecare zi pe care le vedem la televizor, eterna catastrofă cotidiană şi continua apocalipsă zilnică, rapiţa! rapiţa!, observăm în spatele nostru, în trecutul relativ recent o Românie pe cale de liniştire, de domolire. Iaca ne transformăm şi noi încet-încet în nişte burghezi plictisitori, cu bunele şi relele unor burghezi plictisitori. De cel puţin 10 ani de zile trăim nişte vremuri din ce în ce mai paşnice, mai aşezate, în care pînă şi conflictul social a fost exprimat de manieră cît de cît decentă, cît de cît reţinută. Fără geamuri ori capete sparte, fără morţi şi răniţi, fără busculade şi împuşcături, fără maşini date foc şi mulţimi care distrug tot în jur.

După un zbuciumat deceniu al anilor 90 şi al marilor sale tulburări, de la începutul anilor 2000 încoace, de după incidentul Costeşti, societatea românească a găsit suficienţi anticorpi pentru a nu mai trece prin episoade majore de violenţă socială. A fost un fel de deceniu binecuvîntat, o pungă de linişte într-o mare de tumult social. În primul rînd a fost vorba de o mai mare rigoare şi vigoare instituţională. Acel stat pe care unii prădători cinici îl căinau că ar cam fi cazul să se întărească a cam început să dea semne de trezire şi să recupereze terenul pierdut în anii ’90. Instituţiile de forţă ale statului au dovedit o creştere, atît la nivel acţional, al eficienţei apărării legii, cît şi la nivel perceptiv, în ochii opiniei publice. Ca şi exemplu anecdotic, dar ilustrativ: cei care îl căinau acum sînt la închisoare.

E drept că dincolo de un stat mai întări