Localitatea sibiană Brateiu este cunoscută în toată ţara, chiar şi în străinătate, pentru arta căldărarilor păstrată cu sfinţenie din generaţie în generaţie. Cel mai bătrân căldărar de aici, Isoc Căldărar este bucuros că meşteşugul său va fi dus mai departe de fiul său Victor Clopotar şi de nepotul său Victoraş.

În epoca în care cafeaua la ibric devine încet-încet poveste, iar în bucătăriile moderne cratiţele de inox au luat de multă vreme locul ceaunelor din cupru, o mână de ţigani autentici se încăpăţânează să poarte mai departe, peste generaţii, un meşteşug vechi de sute de ani. Iar străinii care îi găsesc la târguri sau trag pur şi simplu autocarul pe marginea drumului duc mai departe obiectele confecţionate manual, cu migală şi suflet, în toată Europa. Căldărarii cu mustăţi mari şi întoarse, cu pălării negre cu boruri largi, parcă desprinşi din fotografii vechi, sunt la ei acasă în satul Brateiu din Sibiu. Aici mai sunt vreo 6-7 familii care lucrează cazane, ceaune şi ibrice din cupru după meşteşugul vechi.

CĂLDĂRAR ÎN COMUNISM

În casa modernă, încă în construcţie, un ţigan bătrân strânge între buze, zâmbind, o ţigară. E molcom la vorbă, ca orice ardelean autentic, are barbă lungă şi adunate pe suflet o droaie poveşti, multe dintre ele parcă dintr-o altă viaţă. Isoc Căldărar are 63 de ani şi este cel mai vârstnic căldărar din Brateiu. Munceşte şi acum la fel ca în tinereţe. Anii nu i-au şters nici îndemânarea, nici dragostea de meserie, nici sufletul. Cu privirea pierdută în ploaia măruntă de afară, bătrânul se întoarce în timp, într-un cort vechi, ascuns într-o mare de zăpadă. Timpul încremeneşte. „Şi iarna am trăit în cort, ţineam animale şi atunci, porci, cai, şi când plecam, plecam cu tot. Porcii îi mânam pe jos înaintea noastră. Cu cortul umblam prin toate satele. Căruţa nu avea coviltir, căldărarii au căruţa fără coviltir. C