Ajuns la vârsta de 92 de ani, Angelo Niculescu, fostul selecţioner al naţionalei de fotbal a României, rememorează etapele unei vieţi ce a cuprins, deopotrivă, muncă, noroc, succes, controversa cu Nicolae Dobrin, dezamăgire şi, la final, singurătate.

Pare dificil să porţi o conversaţie cu Angelo Niculescu. Mai ales dacă porneşti de la ideea că această discuţie cu cel recunoscut de FIFA, în 2011, ca fiind inventatorul stilului tiki-taka, va fi publicată în paginile vreunui ziar. Fostul selecţioner al naţionalei de fotbal a României vorbeşte din cale afară de oficial, pedant şi solemn, de parcă în faţa sa ar fi permanent o cameră de filmat a Televiziunii Române sau vreun microfon instalat într-o sală de conferinţe unde se dezbat noile tendinţe în tactica mondială.

Când iese din acest sistem, Niculescu este fascinant. În primul rând prin cantitatea enormă de amintiri reproduse, unele vechi de mai bine de 70 de ani. Apoi, prin înseşi mijloacele folosite: o combinaţie ciudată de expresii ieşite din uz, în urmă cu decenii întregi, o topică a frazei desprinsă parcă din interbelic şi o serie de cuvinte demne, mai degrabă, de un raport oficial, decât de o discuţie liberă.

Niculescu regretă puţine lucruri. În niciun caz conflictul cu Dobrin, aşa cum s-ar fi aşteptat, poate, microbiştii români. Nu, cu Dobrin a fost aşa cum a fost, gata, nu mai discutăm nimic, subiectul e încheiat. Mai dramatică este situaţia cu viaţa însăşi, care, iată, ţi-a permis să prinzi 92 de ani, lăsându-te în singurătate totală, şi oferindu-ţi fericiri de tipul aceleia că doi ziarişti cu peste 60 de ani mai tineri îţi calcă pragul.

„Weekend Adevărul“: Am văzut o declaraţie dată în urmă cu o săptămână-două. Spuneaţi că tot ce vă mai doriţi este să muriţi. E o exagerare?

Angelo Niculescu: Nu e nicio exagerare. Sunt neputincios. Mă dor genunchii, nu pot să