Circula, pe vremuri, un banc licenţios, cu o amantă de securist care, dornică să facă amor franţuzeşte, îşi scotea iubitul pe balcon şi-l punea să ciocăne la uşă şi să spună „Se moa!”, când îl întreba ea „Chi e?”. Şi tot aşa, tot aşa, până când ăsta, îngheţat de frig şi cu bărbăţia compromisă, izbucnea: „Da’ deschide, fă, odată, că se moa ie!”. În situaţia asta se găseşte România acum. Pe de o parte e statul, care se moaie de la zi la zi, pe de alta e un premier poliglot, transformat din tocilarul abstinent de acum un an, în derbedeul clasei, care vine la ore numai şi numai cuprins de beţia puterii.

Am avut impresia că, după chiolhanul de vara trecută, încheiat cu o amară mahmureală şi cu multă zeamă de varză nemţească, Ponta nu se va mai lăsa îmbătat de putere şi va conduce ţara pe trezie. Uite însă că, de câteva săptămâni încoace, el a dat-o iarăşi pe drojdeală, asumându-şi cu tărie nişte măsuri cel puţin suspecte. După ce l-a demis în doi timpi şi trei mişcări pe procurorul Papici, care ameninţa să-i bage la puşcărie amicul de beţie a puterii, pe Dragnea, premierul l-a dat afară şi pe directorul Institutului Geologic Român, Ştefan Marincea, pentru că omul îndrăznise să scoată la iveală nişte documente nu tocmai liniştitoare, referitoare la Roşia Montană. Mesajul, pentru angajaţii statului, a fost clar: mişcaţi în front, vă zbor.

La doar câteva zile, Ponta a băgat placa favorită cu care strămoşul său, Ion Iliescu, ne-a spart capetele în 14-15 iunie 1990: „Nu vreau să ne întoarcem la anii ‘30, când îşi făceau legionarii de cap pe străzile Bucureştiului”. În consecinţă, el a cerut jandarmeriei să intervină dur „dacă se trece linia roşie, care este agresiunea, încălcarea unor drepturi fundamentale, inclusiv dreptul de proprietate şi blocarea unor drumuri şi împiedicarea intereselor legitime ale acestei ţări”, uitând că, acum un an jumate, chiar el îndem