Am un prieten care lucrează în domeniul prospectărilor petroliere şi care, pentru că trebuie să meargă cu elicopterul pe platformele din larg, face periodic cursuri de supravieţuire pe mare. În timpul unui astfel de curs, este simulată, printre altele, prăbuşirea unui elicopter în apă, iar petroliştii intră în carcasa aparatului de zbor, sunt scufundaţi şi apoi răsturnaţi într-un bazin de până la patru metri adâncime, după care trebuie să îşi găsească drumul spre suprafaţă. Unii s-ar putea gândi cât de eficient este un astfel de curs: care sunt riscurile ca un elicopter să se prăbuşească, care sunt şansele de a scăpa cu viaţă după impact, care este posibilitatea ca, în panica iscată, să îţi aminteşti ce ai de făcut? Cu alte cuvinte s-ar putea gândi că este puţin probabil ca un astfel accident să se întâmple şi că, dacă e să fie, mai mult ca sigur că oricum mori, cu sau fără certificat de supravieţuitor pe mare. Angajaţii platformelor petroliere din toată lumea fac însă regulat şi disciplinat astfel de trainiguri, care le-ar putea salva, la un moment dat, viaţa.

Majoritatea dintre noi nu trăim atât de periculos. Avem joburi lipsite de mari riscuri, la birou, pentru care nu sunt necesare cursuri de supravieţuire fizică, ci, eventual, doar tehnici de supravieţuire în jungla organizaţională. În România trăim însă, oricât de paşnică ne-ar fi ocupaţia, sub ameninţarea un risc, consemnat în toate hărţile de specialitate ale lumii: riscul de cutremure, extrem de ridicat mai ales în partea de est a ţării. Ne aducem aminte de asta ori de câte ori suntem zgâlţâiţi ca prin vis la ceas de noapte sau când se mai întâmplă să ne tremure, aproape imperceptibil, monitorul pe birou, în timpul unui seism de mică intensitate. „A fost cutremur! L-ai simţit?”, ne întrebăm unii pe alţii, apoi punem mâna pe telefon, le repetăm rudelor şi prietenilor întrebarea, stăm cu ochii pe t