Imaginea duală clasică asupra totalismelor, nazism/comunism, este nu numai incompletă, dar nici nu explică foarte multe dintre redimensionările rapide pe care le cunoaşte acum viaţa politică în multe părţi ale lumii.

Pe timp de criză generatoare de profunde nelinişti sociale, revin în actualitate formulele extreme de revoltă ca formă de manifestare a unei certe nemulţumiri care nu este numai de natură economică, ci vizează acuzator corupţia clasei politice, dublată de incapacitatea sa reală de a da răspunsuri credibile la problemele unei societăţi în schimbare. Începând de azi, voi prezenta câteva dintre aceste doctrine ale revoltei, rapel interesant în momentul istoric deosebit de complicat pe care-l trăim, inclusiv în România.

Dintre aceste doctrine, una cu certă capacitate de atracţie şi convingere, creatoare deja de şcoală în secţiunea din ce în ce mai activă a neo-anarhismului pe care se grefează pe dezvoltarea exponenţială a mişcărilor extremiste şi naţionaliste din Europa şi din lume, este ecofascismul. Termen prin care mulţi analişti definesc doctrinele pe care le consideră ca fiind extremiste ale unor ecologişti care, pentru a-şi pune în practică obiectivele, nu au ezitat să afirme în mod deschis că este nevoie de acţiune directă împotriva statelor sau companiilor care, prin deciziile sau acţiunile lor, pun în primejdie echilibrul natural al unor ţări sau al planetei. Şi nu numai.

Atenţie, trebuie despărţite cu mare grijă teoriile extremiste de marea doctrină ecologistă ale cărei evoluţii au marcat pozitiv devoltarea gândirii politice mondiale începând cu a doua jumătate a secolului trecut. Este o distincţie care trebuie făcută cu mare seriozitate deoarece cei care acuză acum în bloc ecologiştii, într-un mod nedrept tocmai pentru că este nediscriminatoriu, se bazează tocmai pe filozifia exceselor, preluată în acţiunile violente ale unor gru