Începând din Maramureş şi Bucovina românească şi până prin Cehia, Slovacia şi Polonia (cel mai vestic punct depăşind spre apus Ostrava din Moravia cehă), trăieşte un amestec de populaţii care vorbesc în graiuri slave sau latineşti şi care aduc pe undeva (prin fragmentarea şi amestecul de etnii), cu enclavele romanice din Balcani.

Este vorba despre grupurile de munteni volohi, oşeni şi moroşeni (aparţinând lingvistic limbii române), respectiv cele de vlahi, gorali, lemki, boiki, dolinieni şi huţuli, ce vorbesc azi în graiuri slave, mai ales rusine (unii apreciază că rusina este dialect al limbii ucrainiene, iar alţii o consideră o limbă de sine stătătoare). Distribuţia muntenilor din Carpaţii de Nord

Fost-au oare toţi „carpatinii” un singur popor? Cine au fost primii, ungurii, valahii sau rusinii? Cine pe cine a asimilat? Iată câteva întrebări care încă nu şi-au aflat răspunsul…

Mons Lupi (Munţii Lupilor) şi Kaltberg (Muntele Îngheţat), aşa erau numiţi Carpaţii de nord pe hărţile veacului al XVI-lea, asta, poate, pentru a-i opri pe curioşi să se apropie de acest tărâm puţin cunoscut.

Metoda a fost descoperită de romani care, acolo unde locurile erau rele sau necartografiate, le marcau pe hartă cu sintagme precum Hic sunt leones (aici sunt lei). Munţii din nord au fost arareori vizitaţi de străini până pe la absolutismul austriac, fiind populaţi şi străbătuţi mai mult de către muntenii localnici, singurii care ştiau trecătorile ascunse ale Pădurii Negre (numele purtat în evul mediu şi de Carpaţii Păduroşi, adică acea pădure sălbatică care a început să fie defrişată abia în cel de-al XVIII-lea veac). Harta Carpaţilor Nordici din anul 1579

Iată neamurile care populează azi munţii din nord:

Vlahii au supravieţuit în Moravia cehă şi în Silezia poloneză învecinată. În Moravia se numesc valaši şi trăiesc în număr mai însemnat în aşa-numita