Este fascinant să observi ce se petrece în câmpul tot mai important al religiei, atât cu privire la scripturi şi istoria lor, cât şi în ceea ce priveşte conceptualizările teologice şi eclesiale. Două prejudecăţi se cer însă mereu depăşite. Prima este opinia că nu ar fi nimic nou sub soare în religii, încât ne-am putea rezema pe ceea ce ştim deja.
A doua prejudecată este că doar credinţa trăită în intimitate contează, restul, acţiunile personale şi alte manifestări exterioare, fiind nesemnificativ. Ambele prejudecăţi întâmpină astăzi contraargumente hotărâtoare (pe unele le-am desfăşurat în volumele "Religia în era globalizării", 2005, şi "Teologia şi philosophia hodje", 2008). Aceste contraargumente sunt parte a culturii de astăzi, încât cel care este în mod serios religios şi responsabil le ia în seamă. După cum ar trebui să le ia în seamă şi cei care se pronunţă asupra religiei.
Pentru cine împărtăşeşte tradiţia iudeo-creştină (folosesc acest termen consacrat de Jean Danielou) rămâne crucială relaţia dintre „Iisus escatologic" şi „Iisus istoric", adică dintre Iisus redat de Noul Testament ca mesia şi Iisus prezentat de cercetările istorice din ultimii două sute cincizeci de ani, în fapt de la Reimarus încoace. Suntem după schimbări majore, iar generaţiile care trăiesc astăzi pot cunoaşte, mai bine decât oricare altă generaţie din două milenii de creştinism, ceea ce s-a petrecut în Galileea şi la Jerusalim înainte de naşterea lui Iisus din Nazareth, în timpul vieţii lui pământeşti şi după crucificare. Câte dintre aceste cunoştinţe sunt accesibile, la noi, publicului larg? Care este nivelul general de cunoaştere? Cât ţine seama liturghia de cunoştinţele noi? Din păcate, traducerile dintr-o literatură mondială foarte prestigioasă sunt prea puţine, iar cercetările autohtone lipsesc. De aceea, ca să iau doar un exemplu, monumentala interpretare din Jesus
