Ciudată soartă au utopiile, fie ele şi româneşti, atunci când sunt proiectate în eternitate! Marcat de ideile epocii sale, creatorul ajunge arareori să constate dacă realitatea îi validează sau nu profeţiile.

În cazul lui H. G. Wells, concepţiile socialiste fabiene de tinereţe ale autorului constituie, în bună parte, fundamentul primului său roman, „Maşina timpului”. Marele scriitor îşi imaginează conflictul social dintre burghezie şi clasa muncitoare, extrem de acut în Anglia celei de-a doua jumătăţi a secolului al nouăsprezecelea, transformat, într-un viitor accesibil doar „călătoriilor în timp”, într-o adevărată confruntare biologică, în care muncitorii, continuând să lucreze, dar metamorfozaţi în maimuţe oarbe, se refugiază în „subteranele tehnologice”, iar descendenţii păturii de sus capătă trăsăturile unor nevolnici adolescenţi vegetarieni, pe care oprimaţii lor din trecut îi mănâncă, într-o superbă răzbunare istorică, la periodice festinuri canibalice.

Evoluţia ulterioară a capitalismului a invalidat teoria lui Wells, iar clasa muncitoare a pătruns, fie prin lărgirea acţionariatului, fie prin progenituri merituoase, şcolite în fiefurile universitare aristocratice, în chiar sânul burgheziei moderne.

Cu totul altă soartă a avut utopia din următorul roman, „Insula doctorului Moreau”, mai cunoscut prin superbul film pe care i l-a inspirat lui John Frankenheimer şi care-l are ca protagonist pe Marlon Brando. Acolo, un savant genial încearcă să creeze un supraom, dar experimentele lui nu lasă în urmă decât nişte fiare cu vagi trăsături umane, care sfârşesc prin a se răzvrăti, „mutatis mutandis”, împotriva Creatorului.

Din nefericire, „Casa Durerii” s-a întrupat în nenumăratele lagăre naziste de concentrare din timpul celui de-al doilea război mondial. Acolo, omul a fost purtat de semenii săi dincolo de limitele suferinţei biologice, iar medi