Spălarea pe creier nu are limite în Coreea de Nord. Două refugiate care trăiesc acum la Seul îşi amintesc şocul fără egal pe care l-au avut: după ce au fost învăţate de mici să îl adore pe tătucul Kim Ir Sen, a venit la un moment dat vremea să afle, pe propria piele, cât de multe motive aveau, de fapt, să îl urască.
La mijlocul anilor ’90, publicul occidental era martorul unui episod parcă desprins dintr-un serial difuzat în universuri paralele: milioane de cetăţeni nord-coreeni plângeau isteric, se aruncau pe jos şi îşi smulgeau părul din cap pe străzile Phenianului. Motivul? Urmau funeraliile părintelui-fondator, Kim Ir Sen.
În faţa acelor imagini, şocul telespectatorilor din lumea -liberă devenea de înţeles: cum se putea ca un satrap care şi-a transformat ţara în cel mai mare şi mai longeviv gulag de pe suprafaţa globului să -bene-ficieze de adulaţia unei -întregi populaţii? Multe voci au con-siderat atunci că la mijloc era 100% regie, că lacrimile nu erau sincere, ci impuse, şi că oa-menii plângeau nu din dis-pe-rare că un mare om a dispărut, ci îngroziţi de faptul că, dacă nu vor proceda astfel, vor urma ei.
Deruta şi suspiciunile occidentalilor se întemeiau pe logică. Sub conducerea lui Kim Ir Sen, milioane de indivizi au intrat în puşcării sau au fost ucişi, a fost introdus un sistem diabolic de caste (Songbun), iar zeci de milioane de nord-coreeni au fost obligaţi să ducă o viaţă în locul căreia mulţi oameni normali ar prefera fără dileme suicidul. Ar fi trebuit, deci, să fie clar că nici măcar unul dintre nord-coreenii pe care lumea întreagă i-a văzut bocind la televizor nu făcuse asta sincer.
„Viaţa mea era sub controlul lui“
Au trecut 19 ani de la acel moment şi i-aş invita pe cei care nu au crezut la fel să arunce primii piatra. Personal, mărturisesc că mi-a fost greu, în timpul care s-a scurs, să cred că oameni car
