Joi seară, ministrul Culturii a fost bruscat şi umilit de nişte aşa-zişi protestatari, undeva pe Centrul Vechi al Capitalei, unde se afla, înţeleg, în interes de serviciu la nu-ştiu-ce eveniment cultural. Poate cel mai grav lucru petrecut în acele moment a fost faptul că un protestatar din ăsta a spart luneta maşinii proprietate a ministerului. Putea să iasă cu mult mai rău...

Băi, nene, în ce ţară trăim? Nu vreau să pozez într-un apărător al acestui ministru, sau al partidului din care face parte, sau al proiectului aurifer de la Roşia Montană, că împotriva acestui lucru era îndreptat acest protest spontan. Dar chiar s-a ajuns până aici? Nu le mai ajung hipsterilor ăstora cu aer de protestatari like-urile şi comentariile pe Facebook sau Twitter? Vor să vadă, să miroase, să simtă gustul de sânge? Eu zic că, joi, s-a consumat un precedent periculos pentru viaţa publică din România, un eveniment care ne întoarce cu o sută de ani în urmă, atunci când miniştrii erau împuşcaţi şi lăsaţi să zacă în agonie pe caldarâm. Oare divizarea societăţii este atât de adâncă încât o să începem să ne dăm în cap unul altuia? Asta înseamnă democraţie?

Când vezi cine se află în spatele unor astfel de acţiuni te face să te întrebi dacă asta este societatea civilă românească, dacă aşa înţelegem să protestăm. Când se termină argumentele, ne apucăm şi dăm cu pietre? Doar de atât sunt în stare aceşti autori de proteste spontane? Apropo de „proteste spontane”, mi-a atras atenţia o analiză postată pe Facebook de cineva: „Din momentul în care un «protestatar» a fost anunţat pe telefon, acesta a mai dat câteva sute de telefoane că să adune mai mulţi «protestatari disponibili» şi s-au dus repede la tipografie. Au aşteptat să pornească tipografia, au tipărit repede nişte bani falşi pe A4, i-au tăiat frumos şi i-au aranjat în chite, după care i-au repartizat mai multora.