Lelea Maria Onaca din Buciumi este unul dintre puţinii sălăjeni pe care i-am întâlnit şi care mai au puterea să zâmbească de-adevăratelea, dar şi să mai creadă într-o viaţă fericită cu o condiţie esenţială, aceea a respectului şi omeniei.

E o dimineaţă răcoroasă de toamnă târzie şi ceaţa acoperă Meseşul în întregime, de parcă ar vrea să-l înghită. E mult prea dimineaţă îmi spune colegul meu Ionuţ, care se chinuie să depăşească un autobuz zdruncinat din toate încheieturile de drumul mult prea „neted”. Ne-am propus încă din vară să vedem locuri şi să întâlnim oameni care să fi scăpat de agitaţia de la oraş, de stresul de a face cât mai multe, de neomenie şi, în general, de capriciile unei lumi în care aproape totul se rezumă la bani. Am pornit spre Buciumi în speranţa că vom mai găsi un loc unde pâinea să fie coaptă în cuptorul din pământ, iar uleiul să fie unul de casă. Trebuie să recunosc că am găsit sprijin la primarul din Buciumi, Ioan Eugen Lazăr, care mi-a „suflat” locul şi omul potrivite. Aşa am ajuns în casa lelei Maria Onaca, o femeie trecută prin viaţă, prin greutăţi, dar fericită pentru că are o familie minunată, de care se bucură în fiecare zi, dar şi pentru că ştie să preţuiască frumosul. „Bine aţi venit la mine în casă! Am aflat că vreţi să mă filmaţi cum fac pită de casă. Io am pregătit aluatul în covată şi să veniţi să vedeţi”, ne spune lelea Maria în timp ce ne deschide, bucuroasă de oaspeţi, uşa casei. Un miros puternic de aluat şi făină ne întâmpină de cum intrăm în casă, iar femeia nu stă pe gânduri şi se apucă de frământat. „Trebuie frământat aluatul până asudă grinda, aşa spuneau bătrânii, iar grinda-i fruntea”, ne spune lelea Maria râzând. Timpul trece, iar mâinile femeii frământau aluatul, în timp ce afară erau pregătite lemnele pentru cuptor, unul tradiţional care arăta de parcă ar fi din povestea cu bucătăria împăratului.