Voci de aur, succese extraordinare în marile teatre de operă ale lumii și limba lui Dante, dar mai nimic altceva nu le apropia pe cele trei mari soprane ale primelor decenii de după al doilea război mondial: italianca Renata Tebaldi, grecoaica născută în Statele Unite Maria Callas și românca Virginia Zeani.

Prima, venită pe lume în 1920, la Pesaro (orașul nașterii lui Rossini), s-a dedicat numai carierei muzicale, necăsătorindu-se, era mereu însoțită de mama sa. Frumoasă, gentilă, răsfățată de public și specialiști, a trăit 82 de ani.

Cea de a doua a fost o mare artistă, o personalitate complexă, dar cu viciul divismului excesiv, motiv din care a avut și are ‒ la 36 de ani după dispariție ‒ admiratori fanatici și detractori neîmpăcați. Avea o determinare teribilă, era lipsită de scrupule în atingerea țintelor. A nutrit două scopuri în viață: să fie cântăreața de operă cea mai adulată și să devină soția lui Aristotelis Onassis, marea iubire pentru care și-a părăsit soțul, pe devotatul Giovanni Battista Meneghini (care contribuise decisiv la lansarea ei în lumea bună a muzicii mondiale), ea fiind respinsă de Onassis în favoarea fostei prime doamne a Americii, Jaqueline Kennedy. Din pricina exceselor, și-a pierdut vocea, a murit la numai 53 de ani, în 1977. Repertoriu operistic: 47 de roluri. La fel, Tebaldi.

Frumoasa frumoaselor, Virginia Zeani (născută Zehan) e o româncă în cea mai pură tradiție. Artistă desăvârșită, preț de 34 de ani, excepțională profesoară de canto, invocată și acum, la rotunjirea vârstei de 88 de ani, purtați splendid (s-a născut în 21 brumărel 1925, în Transilvania, dar a crescut și studiat în București, apoi, în Italia), soție, mamă, bunică exemplară, o ființă echilibrată, cultă, un om împlinit.

Fiindu-i recunoscător mereu, însuși uluitorul Luciano Pavarotti i-a datorat doamnei Zeani mult din succesul primilor pași