Este la moda discutia despre redevente. Si nu intamplator. Dupa uriasul scandal legat de Rosia Montana si de documentele care ies la iveala dovedind complicitatea vinovata a unor demnitari romani, se pregateste in ordine scandalul gazelor de sist. Ciudata coincidenta: in seara zilei de 12 decembrie 2012, dupa orele 22.00, Traian Basescu a semnat cu Victor Ponta pactul de coabitare, pe care astazi fiecare ar vrea sa-l rupa, dar nu indrazneste. In aceeasi zi insa, dimineata, Guvernul a acordat licente de explorare, care sunt si de exploatare, pentru gazele de sist. De atunci partizanii acestor combinatii sustin ca statul ar avea numai de castigat din exploatarea resurelor. Asa e! Dar cum? La acesata intrebare raspunsul e bulversant. Sau chiar scandalos.
In cazul gazelor de sist, PDL se lauda ca, sub guvernarea Mihai Razvan Ungureanu, a reusit sa finalizeze o negociere prin care redeventele s-au ridicat la sase la suta. Adica procentul pe care statul roman, teoretic, ar trebui sa-l incaseze, dar numai dupa ce isi plateste datoriile de aproape jumatate de miliard de euro catre Gold Corporation - evident, datorii mult umflate - si dupa ce sunt retinute, din venituri, urmatoarele cheltuieli vizand ecologizarea si continuarea butaforiei numita Galeriile Romane. La randul sau, Guvernul Ponta afirma ca el a reusit ridicarea redeventei la sase la suta.
Pe cetatean nu-l interesaeaza prea mult nici aceasta redeventa si nici daca la gazele de sist redeventa e doi la suta sau patru la suta. Din simplul motiv ca, in ambele situatii, castigul statului va fi in realitate amanat multi ani de zile, iar cand va exista, va fi extrem de modest. Pentru ca nu redeventa este „spilul”, ci cu totul si cu totul altceva.
Toate statele lumii care decid ca nu dispun de mijloacele necesare, materiale sau tehnologie, pentru a-si exploata propriile resurse, concesioneaza perimetre
