Anul trecut s-au împlinit 50 de ani de cînd a apărut pe lume piesa ”Regele moare” de Eugene Ionesco. Piesa s-a jucat pentru prima dată în decembrie 1962, la sediul Alianței Franceze din Paris. Sursa: CODRIN PRISECARU
O ciudată potrivire de care mi-am dat seama doar cîțiva ani mai tîrziu: la 40 de ani de la premieră, în 2002, tot cam pe la sfîrșitul anului, la sediul Alianței Franceze, de data asta din Chicago, am reușit să aduc împreună cîteva forțe culturale pentru o reprezentație cu ”Regele Moare” – eram aproape obsedat de piesă din motive pe care nu mi le mai aduc aminte și am făcut tot ce am putut să organizez o seară în jurul ei. Atunci, o trupă de actori americani a oferit publicului un spectacol-lectură cu ”Exit the King” (așa este tradus în engleză titlul piesei ionesciene). Înainte de reprezentație, Matei Călinescu a susținut o conferință despre Ionesco. Am putut regăsi ideile acelei conferințe în cartea pe care Matei Călinescu a dedicat-o lui Ionesco, trei ani mai tîrziu, la Paris (”Ionesco: Recherches identitaires”) devenită, un an după aceea, în versiune românească, la Polirom, ”Ionesco: Teme identitare și existențiale”. Anul trecut, la 10 ani de la această mică întîmplare culturală de la Chicago și la 50 de ani de la premiera mondială a piesei, pur și simplu nu am putut scrie nimic despre această aniversare care, iată, înseamnă ceva important pentru marea istorie a teatrului, dar și pentru mica mea istorie personală. A fost un an deșertic pentru mine și complet nebun pentru cetate; unde să mai scrii ceva despre Ionesco cînd rinocerii tropăiau dezlănțuiți peste tot?
Eugene Ionesco, cel pe al cărui mormînt din cimitirul Montparnasse scrie ”Prier le Je Ne Sais Qui. J´espère: Jésus – Christ”, mi-a fost, în viață, folositor. A fost ghidul meu de navigație prin absurdul lumii. A fost codul prin care descifram și înțelegeam, dar a fost, to
