România are cea mai mare creştere din Uniunea Europeană a producţiei de maşini în 2013 faţă de anul anterior, de 44%, însă paradoxal, şi cea mai mare scădere a numărului de maşini noi vândute pe primul semestru – de 26%.
Cu o creştere a exporturilor de 50% din 2009 încoace, începem să avem un profil de ţară în care muncim (cât de cât), dar nu ne permitem să cumpărăm rezultatul muncii noastre cu ceea ce câştigăm.
Cel mai bun exemplu este Dacia, care va produce anul acesta 343.000 de maşini în România, însă va avea vânzări pe piaţa locală de doar 25.000, din care doar 6.000 pentru persoane fizice, printre care să se afle eventual şi salariaţii companiei de la Piteşti.
Şi Dacia totuşi este un produs destinat teoretic chiar pieţelor aşa-numite „emergente“, în care România nu se încadrează încă, fiind deocamdată „de periferie“.
Însă ceea ce lucrează muncitorii de la Piteşti se vinde foarte bine în Europa, unde înmatriculările de Dacia sunt pe primul loc la creştere, cu plus 20% pe primele nouă luni şi aproape 181.000 de maşini vândute, înaintea Mercedes (creştere de 6%) şi BMW ( creştere de 1%). Toate celelalte mărci sunt pe minus, iar piaţa totală este la rândul său în scădere cu 4%, conform ziarului francez Les Echos. Ca urmare a acestei evoluţii, România va bate Italia la producţia de maşini produse pe teritoriul ţării în 2013, urcând pe locul şapte în Europa, iar Italia va coborî pe locul opt sau nouă.
Dacă vorbim despre Zara, H&M sau Louis Vuitton, paradoxul este şi mai pregnant: câţi români din Caracal, Focşani sau Cisnădie, unde puţini ştiu că Louis Vouitton are 812 angajaţi, îşi cumpără frecvent asemenea branduri?
Sigur, e bine că suntem în acest lanţ al producţiei şi că oamenii au unde să meargă să muncească. Însă un astfel de paradox ţine mai mult de o ţară subdezvoltată ca Filipine sau Thailanda decât să caracterizeze o
