Alexandre Adler, jurnalist şi eseist francez de o specială reputaţie, aducea, indirect, o critică lucidă, realistă şi lipsită de menajamente, principiului machiavelic al salvării condiţiei mijloacelor nefericite prin nobleţea scopului în serviciul căruia acestea sunt utilizate. Niccolo Machiavelli,  cel mai mare analist politic al tuturor timpurilor aşeza – totuşi – o eroare în centrul teoriei sale istorice.

Se referea cu deosebire la Cezare Borgia, ale cărui lupte, eventual episoade războinice şi crime, nu păreau de loc a avea un substrat moral, să îi spunem umanist, dar erau demne de a fi socotite îndreptăţite câtă vreme ceea ce prinţul renascentist urmărea prin ele era o unificare a Italiei în maniera antică, a cuceritorilor statului roman. În fapt, abuzurile şi, uneori, sau poate, mai ales, violenţele practicate de familia Borgia, s-au dovedit inutile, câtă vreme Italia nu avea să fie unificată decât în 1861, când este proclamat Regatul Italiei dar în mod cu adevărat decisiv, în 1870, când Roma devine capitala noului stat. Alexandre Adler face însă referinţe diferite, de natură să contrazică punctul de vedere a lui Machiavelli, fără a se referi la istoria ceva mai îndepărtată, deci la vreme în care a trăit autorul ,, Principelui’’. În volumul ,, J’ai vu finir le monde ancien’’ publicat în 2002, jurnalistul şi comentatorul politic francez, care nu poate fi acuzat nici de antisemitism şi nici de simpatii de extremă stângă( se poate vedea ,, Le communisme ’’, 2001), notează fără vreo reţinere: Hitler a văzut, corect că este necesară unificarea Europei, dar mijlocul de care s-a servit, spre a realiza un asemenea obiectiv, respectiv războiul criminal, de cucerire şi genocid, era inacceptabil şi a compromis pentru mai multe decenii scopul, care se realizează progresiv, apoi, pe cale democratică şi paşnică. Adler adaugă încă şi mai mult: constituirea unu