Premiul Nobel pentru Pace şi Premiul Saharov reprezintă instrumente prin care comunitatea internaţională este chemată să reflecteze şi să ia atitudine.
Recent, opinia publică internaţională a aflat laureatul Premiului Nobel pentru Pace pe anul 2013: Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC). Cu câteva zile mai înainte, Uniunea Europeană anunţase că laureatul Premiului Saharov pentru drepturile omului este Malala Yousafzai, adolescenta pakistaneză împuşcată anul trecut de talibani, ca reacţie la campania ei în favoarea dreptului tinerelor musulmane la educaţie.
Despre Malala se vorbise mult în ultima perioadă, considerându-se că ea reprezenta un candidat foarte puternic la Premiul Nobel pentru Pace. Această logică a concurenţei nu este, însă, prea adecvată nici pentru înţelegerea contextului în care se ia decizia, nici pentru promovarea ideilor şi valorilor ce primesc, an de an, susţinerea Comitetului norvegian. Ce trebuie remarcat, observând opţiunile Comitetului pe o perioadă de timp mai îndelungată, este faptul că acesta a recompensat, adesea, acţiunea pentru drepturile omului. O lume în care libertatea individuală ar fi mai bine garantată ar fi, cu siguranţă, şi o lume mai paşnică. Anul acesta, însă, atenţia s-a concentrat asupra războiului – în formele sale neconvenţionale, barbare – şi asupra unei organizaţii ce-şi poate aduce contribuţia la „îmblânzirea” lui (un termen pe care mulţi îl pot considera impropriu).
Dacă Alfred Nobel ar fi contemporanul nostru, poate că ar fi de acord cu instituirea unui premiu pentru lupta în favoarea demnităţii umane. Însă, ca în multe alte domenii, forţa instituţiilor rezidă şi în stabilitatea lor. Trebuie să ne mulţumim cu această partajare, în timp, a Premiului pentru Pace între cei care previn sau pun capăt conflictelor şi cei care contribuie, indirect, la crearea condiţiilor sociale pentru o l