Statisticile, aşa nerelevante cum sunt ele, având în vedere din cât de puţine surse se adună datele, au totuşi darul de a scoate la iveală, din când în când, adevăruri dureroase. Violenţa în familie, spre exemplu, este un fenomen asupra căruia nicio instituţie a statului nu s-a aplecat cu seriozitate. La presiunea diverselor ONG-uri, în ultimii ani s-a mai umblat la legislaţie, s-au mai impus obligaţii pe ici-pe colo, dar pe care oricum nu se sinchiseşte mai nimeni să le respecte. La nivel de date, că de aici pornisem, violenţa aproape că nu există. Într-un raport al instituţiei judeţene cu competenţe în domeniul protecţiei copilului apar doar câteva cazuri de agresiuni ale părinţilor împotriva propriilor copii. Cinci, concret, cazuri care, cel mai probabil, au ajuns mai întâi la urechile poliţiştilor. În acelaşi raport am regăsit şi explicaţia privind statutul copiilor abandonaţi în spitale, care nu se raportează astfel, ci ca şi cazuri de violenţă prin neglijenţă. Mai nimic despre privarea copiilor de condiţiile minime necesare traiului zilnic, despre violenţa verbală, despre copiii terorizaţi de părinţi, despre cei trimişi la cerşit în oraşe, despre cei obligaţi, la ţară, să muncească la câmp cot la cot cu părinţii, pentru o masă şi câţiva bănuţi.

Cu oricine ai deschide subiectul, invariabil se ajunge la lipsa de personal, de maşini, de colaborare între instituţii, de dorinţă de a pune în aplicare legi deja existente. Instituţiile judeţene se vaită că aici se centralizează totul, în timp ce în localităţi un salariat face şi anchete sociale, şi dosare de alocaţie, primeşte şi cereri pentru ajutorul de încălzire, instrumentează şi dosare privind indemnizaţia pentru freşterea copilului, ţine socoteala zilelor de muncă în folosul comunităţii pentru asistaţii sociali etc. Acelaşi angajat va avea în atribuţii, cel mai probabil de la începutul anului vi