Moldova este o ţară în care mix-ul cultural reprezintă o constantă socială. Paradoxul istoric ne prezintă ţinutul moldovenesc ca fiind insula de latinitate din fostul Imperiu Sovietic, dar şi singura ţară latină de pe Bătrânul Continent, lăsată în afara Uniunii Europene.
Nu vreau şi nici nu pot face o comparaţie între titanicele civilizaţii care au amprentat formarea poporului moldovenesc. Pledoaria mea merge mai degrabă spre un demers echilibrat şi spre extragerea tuturor bunelor pe care le au românii şi ruşii, întru crearea unui hibrid cum nu s-a mai văzut. Antagonismul celor două civilizaţii este evident, însă contopirea lor poate da naştere unui succes genetic. Faptul că Moldova s-a aflat şi se află la confluenţa acestor două sisteme de gândire ar putea fi nu un blestem, ci mai degrabă o binecuvântare. Nu vreau să par patetic, însă aş dori ca toţi cititorii să conştientizeze uriaşul potenţial produs de amestecul de latinitate şi rusism şi să îl fructifice cum se cuvine.
Acest lucru pare că ne preocupă acum cel mai puţin, când Moldova, fostă margine de Uniune Sovietică, doreşte să devină extremitate de Uniune Europeană. Mă pricep prea puţin la politică să spun dacă e bine sau e rău ce va fi după Vilnius. Ştiu însă că omul de rând va avea aceleaşi griji şi sub o stăpânire, şi sub alta. Dar oare conturarea exactă a unei identităţi naţionale nu ar fi un obiectiv mai bun?
Trebuie să recunoaştem că aici cam suferim. Moldoveanul încă nu are o apartenenţă naţională solidă. În funcţie de cum îi dictează interesul de moment poate să se declare şi român, şi rus, şi ucrainean şi chinez şi... aşa mai departe. Desigur că al meu diagnostic poate fi imprecis, însă sunt convins că în sufletul lui, omul de la Jevreni, de la Bălţi, de la Grigoriopol sau Străşeni speră ca într-o bună zi să nu mai fie obligat să se declare altceva decât ceea ce este. Adică moldov
