Puţine sunt locurile de pe Terra unde omul să nu fi ajuns, nu doar ca prezenţă sporadică, întâmplătoare, ci ca element definitoriu de modelare a spaţiului.
Astăzi ne putem mira de naivitatea lui Columb, cel care credea că descoperise un soi de Paradis terestru, noi, cei de astăzi, fiind din ce în ce mai convinşi că omul va fi obligat să „cucerească” spaţiul cosmic pentru a putea supravieţui. Într-adevăr, incapabili parcă să mai descoperim ceva, suntem din ce în ce mai dispuşi să cucerim. „Spaţiul vital” nu va fi însemnat pentru părinţii geopoliticii doar un spaţiu de aprovizionare în sens logistic, ci locul unde un popor îşi poate alimenta şi manifesta vitalitatea, în sens mai larg.
De altfel, geopolitica este greşit înţeleasă şi astăzi, ca fiind doar un soi de puzzle al unor cuceritori înfierbântaţi. În realitate, ea a fost o ultimă încercare (cu toate limitele inerente spiritului modern) de a regăsi o relaţie cvasimitologică, adică întemeietoare, între geografie şi manifestările ordonate, regulate (politice) ale omului. În absenţa unei astfel de viziuni „cuceritoare” din punct de vedere teoretic, astăzi suntem extrem de toleranţi cu maximizarea profitului de pe urma exploatării ultimelor resurse ale planetei, în numele unei grabe suspecte de dezvoltare. Ultimele colonii sunt acum delocalizate, sau mai bine zis relocate, sub forma unor întreprinderi cu centrul pretutindeni şi marginile parcă nicăieri.
Se spune, pe bună dreptate, că modernitatea este „lichidă”, iar impresia pe care o lasă această expresie pare adecvată destinului actual al omenirii. Totul e de o densitate curgătoare, totul se poate roti înainte şi înapoi, totul e fluid, valorile o iau la vale ca ceasurile lui Dali, oamenii tolerează ceea ce tot ei declară intolerabil, materia devine parcă vaporoasă. Ceva din curgerea aceasta universală ar trebui totuşi să ne neliniştească, pentru că li
