Știrea săptămînii trecute a fost decernarea Nobelului în fizică. Sau ar fi trebuit să fie, dacă am trăi într-o lume normală. Și asta pentru că, în ciuda aparentei sale hiperteoretizări, subiectul pentru care s-a decernat Nobelul e precum mecanica cuantică: pe la începutul secolului XX părea un domeniu foarte abstract și fără nici o consecință practică, însă doar cîteva zeci de ani mai tîrziu, “din cauza asta” avem tranzistori și toate electronicele moderne: telefoane mobile, calculatoare, televizoare și ce mai vreți voi. Plus sisteme de navigare în mașini, avioane, sateliți. Plus aparate de RMN. Plus microscoape electronice. Plus laseri, frate! Așa că cine știe ce-o să aducă, peste douăj’ de ani, bosonul Higgs.

Dar pînă atunci să povestim puțin despre el. În anii de după cel de-al doilea război mondial a început să ia formă ceea ce se numește azi “Modelul Standard al Particulelor Fundamentale”. Care era ca un fel de tabel al lui Mendeleev, toate particulele cunoscute (și unele încă nedescoperite) se așezau frumos în căsuțele lor, erau prezise interacțiunile dintre ele, mă rog, într-un cuvînt, modelul explica mai toată lumea cunoscută. Iar confirmările predicțiilor făcute pe baza lui erau spectaculoase. Dar exista o mică problemă: electronii (și nu numai ei) nu aveau masă în modelul ăsta. Și atunci domnul Higgs a inventat un cîmp care-i și poartă numele. Interacțiunea particulelor cu acest cîmp le dădea acestora masă. Ca să înțelegeți mai bine, o să folosesc o analogie imaginată de fizicianul John Ellis: cîmpul Higgs e ca o pîrtie de schi. Cei cu schiuri alunecă frumos și lin, fără prea multă interacțiune cu zăpada. Astea ar fi particulele fără masă sau cu masă foarte mică, precum neutrinii. Dacă cineva ar avea rachete de tenis în picioare (nu știu cum se cheamă, da’ eschimoșii le folosesc tot timpul), s-ar scufunda cîte puțin, ar interacționa mai mult cu